Urasc aceste zile cand creierul meu atinge o asemenea stare de de amorteala urmata de agitatie, cand nu pot sa scriu, nu pot sa invat, nu pot sa citesc, nu pot sa fac absolut nimic. Duc o viata parazitara si infecta, zvarcolindu-ma in mizeria unei crize de melancolie. Devin o fiinta apatica, astenica, bolnava de tot ce ma inconjoara, bolnava de oameni si de lucruri, bolnava de tristete si invaluita de lasitatea de a-mi duce viata mai departe. Urlu cu toata durerea mea, cu tot sufletul meu zbuciumat si sfasiat de deznadejde si umilinta, strig din toata mediocritatea mea, din toata suferinta pe care am indurat-o, din toate lacrimile neputintei de a exista normal si concret.
Zile in care nu imi mai pasa de nimic, nici de stiinta, nici de prostie, nici de materie, nici de antimaterie, nici de extraterestri, nici de insecte, nici de viata, nici de moarte. Traiesc ca o bacterie, ca o lipitoare pe pielea celorlalti care ma cred in stare de mari realizari, dar eu nu pot iesi din mocirla prostiei in care m-am afundat.
Afara e noapte si ceata. Se anunta inceputul unei noi crize de melancolie pe parcursul careia imi voi da seama din nou de inteligenta mea infima, de prostia mintii mele, de neputinta creierului meu, de neantul care ma cheama din departare dar sunt prea obosita pentru a ajunge la el, o sa incep sa imi pun intrebari existentiale, o sa incep sa neg existenta vietii de dincolo , o sa ating a patra dimensiune a starii de agonie si de transa, o sa gauresc peretii goi ai sufletului meu, o sa ma gandesc la oamenii care s-au sinucis dintr-o prostie, o sa plang dupa lumea pe care am parasit-o si pe care nu am inteles-o niciodata, o sa plutesc in confuzie, o sa meditez asupra neajunsului de a exista pe planeta Pamant, o sa ma prabusesc putin in nimicul absolut, o sa renunt din nou la visele mele, o sa-mi dau seama de inutilitatea propriei fiinte, o sa realizez ca viata mea nu are nici un sens si ca nici nu trebuie sa aiba vreunul, o sa-mi dau seama de imposibilitatea de a atinge culmile stiintei, o sa-mi reprosez faptul ca scriu aceste lucruri fara rost, o sa ma gandesc putin la moartea spiritului, o sa ma pierd in multimea de euri ale propriei persoane, si o sa ucid o parte din mine care se va pierde in neantul absolutului.
Nu va mai intrebati ce este nimicul. Nu va mai obositi cautandu-l.Nimicul sunt eu. Prostia sunt eu. Mediocritatea si neantul in mine si-au gasit salasul.
Iadul si-a deschis portile pentru a ma primi in chinurile infernului. Nu mai am scapare din durerea in care m-am prabusit.
Nu stiu ce blestem o fi cazut pe capul meu. Cand sunt singura vreau sa fiu cu altii si cand sunt cu altii vreau sa fiu singura. Niciodata nu imi gasesc locul nicaieri.
Imi astept moartea cu bratele deschise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu