luni, 27 aprilie 2009

20 de ani fără 10 secunde ( 17 aprilie 2009)


Doare puțin. N-avea cum să nu doară. Doare ca orice an în plus care trece prin tine. Ca o injecție scurtă. Ca un ser. Altă perdea de apă, alt obositor drum spre origini, alte pavilioane, alt coridor lăsat în urmă.
Proces straniu de maturizare. Foarte subversiv, n-am ce zice. Erai cineva și de-odată te trezești că vine brusc altcineva și îi ia locul. Îți ia locul. Îți ia locul în așa hal încât ajungi să nu te mai recunoști. Te uiți în oglindă și pui mâna pe telefon să chemi poliția să aresteze străinul din fața ta. Străinul intrat cu efracție în tine care nu e nimeni altcineva decât tot tu.
Dar maturizarea asta nu se face niciodată anunțată. Nu vine prin spatele tău și te bate pe umăr prietenește spunându-ți “Hei, sunt eu-l tău cel nou, e timpul să te pierzi în mine.” E șireată, subliminală. Intră în tine ușor, începănd cu vârful degetului mare de la picior, te ia prin surprindere când ajunge la genunchi, se varsă în vena poplitee, apoi mai sus, mai sus până la vena cavă și merge până la inimă căutănd cea mai bună cale de a ajunge la creier. Și o face întotdeauna. Nu contează pe unde o ia. O face înainte să te trezești tu la noua realitate, neștiind nici măcar dacă aia în care ai trăit înainte avea vreo vagă legătură cu ceea ce oamenii din juru tău numesc lumea reală.
Toate lucrurile care au fost făcute deși nu trebuia, toate lichidele vărsate pe haine, toată nebunia ieșirii dintr-o adolescență teribilă , toate astea și halatul alb, imaculat care le acoperă într-un văl al uitării. Toate lumânările de pe tort pe care ți-e frică să le numeri.Toți ani în care ți-ai trăit viața dormind. Nu mai poți spune decât la revedere lumii în care îți permiteai până la refuz să nu deosebești binele de rău, să fii inconștient, iresponsabil, irațional…Inocent. O lume în care făceau alții regulile pentru tine , care reguli îți permiteai cu mare grație să le încalci invocând preafericita naivitate. La naiba! Nu te mai crede nimeni, e prea târziu, ești prea mare. Nu mai poți spune decât Good bye baby blue și Hellcome nuștiucine. Da, nu știu cine naiba ești tu, care ai intrat în mine așa, pe nepusă masă. Din cauza ta mă văd făcând lucruri pe care habar n-aveam că aș putea vreodată să le fac, lucruri care nici măcar acum nu știu dacă sunt bune sau rele. Din cauza ta… din cauza mea.
“All the things sometimes I do, it isn’t me but someone else”
Oameni apar, dispar, trec pe lângă tine atingându-te ușor cu umerii lor grăbiți, cu hainele lor cotidiene, cu mințile lor ocupate. O bulă de aer și încă una și încă una. Suntem bule de aer unii pentru alții. Bule de aer pe care le schimbăm cînd se sparg trecem dintr-una într-alta pocnind din degete și aruncându-ne zâmbete provocatoare . Nu rămânem niciodată prea mult într-o bulă ferească sfântul… să nu cumva să ajungem să ne cunoaștem , să nu cumva să intrăm prea mult unul în altul. Încercăm cu disperare să ne umplem golurile din interior alergând nebunește unii după alții dar niciodată nu ne oprim. Smulgem ceva dintr-o bulă, ceva din alta și umplem golul cu superficialitate. Ca atunci când ți-e foame și bei o groază de apă , îți umpli stomacul și ai senzația că ai scăpat de foame. Dar ea e acolo, în vene, în inimă, în creier. Nu se va potoli niciodată, nu o vor potoli nici bulgării de pâmânt care vor cădea peste tine în câțiva ani. Nu pentru că rămân închise lagărele minții, cheile de la sufletul tău zac în continuare într-o cutie de conserve și acolo vor zăcea până cînd o să încetezi să alergi prin bulele de aer și de oameni. Oprește-te măcar o clipă tu… baby blue sau cine naiba ești. Ai să vezi că orizontul nu e format doar din bule de aer. Există și bule de săpun. Intră într-una și stai acolo. Nu mai alerga, mergi. Ai să vezi că bula de săpun are un orizont foarte interesant. Dement așa ca tine. Are și oameni cu mâini de care poți să te prinzi când o iei la vale în subteran. Și cluburi underground cu cărămizi pe care să le îmbrățișezi. Și aerul e mai cald, mai elastic. Atingerile mai moi, cuvintele mai clare. Și totul o va lua razna din nou. Ai alunecat pe o coajă de banană și ai luat în brațe podeaua. Praful de pe jos miroase a suc de mere. Lucrurile cad… în sus.
Lucrurile care se schimbă, se învechesc, se pătează. Apar urme și cicatrici. Degeaba speli hainele, podelele, cearceafurile, geamurile, petele vor rămâne în oasele tale și nu există detergenți care să le curețe. Degeaba te sperii, cu timpul or să apară din ce în ce mai multe, atât de multe încât nu vei mai putea să fugi de tine. Acum poți, e simplu, 2-3 pete nu spun mare lucru dar mai târziu nu vei mai putea. Și atunci o să începi să te minți. Tu pe tine să te autoînșeli, autoascunzi,autopăcălești. Toate astea ca să fugi de pete, să încerci să le pitești undeva, într-un colț al subconștientului priordial. Degeaba, o mică zbatere, suspine și câteva lacrimi pînă va crește iarba peste toate acestea. Peste toate petele,toate oasele, toate lucrurile, toate atingerile. Și nu va mai fi nevoie să autofugi de tine. O să crească atîta iarbă peste pete alea încât o să ajungi să te întrebi unde naiba ți-e corpul. Mâinile se afundă în ea căutându-te dar nu te mai găsești, nu te mai găsește nimeni , ai dispărut, ai murit. Tu și toate petele tale apăsătoare. Și peste toate acestea
va crește încet
iarba.
Am 20 de ani fără 10 secunde și tot anul ăsta o să am aceeași vârstă. Sunt un extraterestru ambulant aterizat aici sub formă general umană. Am o capacitate de existență general valabilă și o stare de confuzie general acceptată. Am căzut din rachetă fără parașută și sunt în procesul adunării mele de pe jos. Working in progress cu creierul cufundat în gel de electroforeză. Caut o bulă de săpun și am 20 de ani fără 10 secunde.

P.S.
Am ajuns din nou în alcatraz. Iisus o să moară azi, cum o face cu atâta măiestrie de 2000 de ani încoace. Acum moare pentru unii, săptămâna trecută a murit pentru alții. Naiba știe când moare de fapt sau dacă mai moare vreodată. S-au pierdut datele științific exacte. Nu știu ce m-a apucat. Abureală de alcatraz.
Multe multe cadouri, un tricou meseriaș cu mesaje subliminale, cadouri peste cadouri și mâine tort. Testament și Overkill dublați de Maiden. Pisicile așteaptă să fie hrănite. Ideile din postul trecut erau din autobuz. În alcatraz am primit o găleată cu apă în cap și nu mai am idei. Doar muzică în cap și în cameră, pendulez prin tot apartamentul ca un greiere beat obișnuit cu celula bucureșteană și gândacii de companie. Tare... am 20 de ani și mă mai doare încă un pic serul de azi dimineață. Dar îmi trece pînă diseară.Îmi trece cu muzică și pisici. Și ciocolată și cadouri.