luni, 25 august 2008

Aimlessly rambling down the streets


Is this a mental disease, some sort of disturbing, or just... pure addiction? Put any of my clothes on, run to the door and get out fast. Everyday faster, everyday deeper. It's like some strange kind of paranoia is following my every move. But as soon as I put my old baskets on the dirty pavement it's gone. I'm alive.
I never walk normally. Everytime faster than the others. I can't stand somebody else near me. I'm running wild. Running to get rid of my pure hated old self. The wind is blowing my hair as I'm slipping near the corner of an old building. It's getting colder but I can't stop. I'm addicted. Addicted to walking.
I love empty streets by night. The shadow is my place to hide. I don't hate people, I'm just afraid of them. But most of all I'm afraid of the monster living inside my bones. One horrible face hides beneath my skin. Everybody has it but they're not so aware of the wrath living inside them. I'm scarred. Can I leave this beast behind by running astray? I've never felt so mislplaced. I'm sick of the feeling I've been living all my faded life between the gates of a huge airport. I can realize now. It's not a penitentiary, it's a lost airport. No planes landing or taking off. Just me with my ghosts. There' s no place I can call home. I'm locked inside a cage full of dismay. I feel wretched, on the loose, harrowed but still thrilled. It may be because of pain... I'm a cocktail of feelings and personalities.
I see the monster drifting appart just for several seconds. It's smirking. I'm weak. I can't fight this beast. I can't fight myself. The evil was done so I'll always have my evil part. Just like the others. I can't get out . I'm trying to fix what the hell's going on but the more I'm trying the more the others are running away from me. There are so many more times I endured their stern prejudices and critics. Their deafening world is not what I want. It's gruelling to be torn apart out of their existance, in this huge airport. But I fast simmer down. They want only undemanding benefits. Nobody wants to suffer, nobody wants to know what pain means. That seems jockey to me. I had to fight hard for any glow of light. I had to try hard for any piece of good but I always crawled away from that because I couldn't resist feeling OK. I couldn't resist without pain.
I don't remember the last time I've been really happy. I've always associated happiness with childhood. Only that period of time can gain a genuine happiness unspoiled by worries and dirty things. It may be because of innocence... But what can you do when all this ravenous world is stealing yourself and collapsing your innocence behind the wall? I tried so hard to get it back, my nails were bleeding of so much scratching against the separation wall that was built between myself and the others. I can't say when that happened but I'm sure I built it after they stole the best of me.
Today is dark and windy. I'm running aimlessly down the streets. Today is Dream Theater's "Lifting shadows off a dream once broken". Today is pain.
Montparnasse cemetery. Paris. My spiritual Masters. Burried. This world but neither this world. I want... something else.

"Now the days are dark and the nights are cold
People acting like they lost their souls
Everywhere I go I see another person like me
Trying to make it all feel like home"
Fort Minor

vineri, 15 august 2008

Caught somewhere in time... Iron Maiden



Live after death- Somewhere back in time world tour
4 August 2008. Bucuresti. Stadionul Cotroceni. Ora 15:45. O mare de tricouri negre, plete si tinte se ingramadeste in fata portilor de fier ale stadionului. Nu mai e de glumit,vine Maiden. Dar fara sa iei situatia in deradere nu poti rezista. Sunt in jur de 35 de grade la umbra si singura noastra speranta era ca la un moment dat o batranica amabila va arunca un lighean cu apa de la balcon. Gardienii se holbeaza nonsalant la noi mancandu-si tacticos sandwich-urile si gandindu-se probabil la cat de tampit trebuie sa fii sa vii imbracat complet in negru pe canicula asta, mai ales ca aveau de gand sa ne tina 2 ore afara din cauza unor probleme (lipsa barei de separare dintre gazoanele A si B). Gardienii sucks spun fanii Maiden, singura lor parte buna a fost ca ne-au dat apa care insa nu a ajuns decat la cei din fata. Halal organizare... Nu m-a tinut in picioare decat gandul ca in sfarsit imi voi vedea visul cu ochii mai ales daca mi-o da vreun sfant sansa sa ajung in fata scenei.
La 17:45, dupa ce si-au baut englezii ceaiul... navalirea! Dupa ce au curs 20 de litri de apa pe mine am luat-o la fuga catre scena cat m-aut tinut bocancii. Mi-am ratat si jetonul dar n-a contat pentru ca am ajuns in randul doi.


Mai devreme decat ne asteptam, pe la 19:30 a aparut Lauren Harris incadrata de fundalul "Calm before the storm" al albumului pe care l-a promovat. S-a descurcat admirabil in ciuda criticilor aparute pe net cum ca a ajuns celebra datorita lui Steve Harris, tatal ei, chitarist la Maiden. Un inceput OK, fara batai de cap, sound in regula, piese nici stralucite dar nici mediocre, dintre care cea mai reusita mi s-a parut "Steal your fire". In fine, Lauren mai stie sa si cante dar si sa se miste pe scena.
Au urmat cei de la Trooper de care,spre rusinea mea auzeam pentru prima data. Cu o vestimentatie de motociclisti si un sound care voia sa semene cand a Metallica si Maiden, cand a Norther si Pantera au cam facut uz de vechile formule Iris " Salutare prieteni", "Ce faceti prieteni", " Va multumim prieteni". In fine, show dupa care nu m-am dat in vant, incepusem sa ma plictisesc de ei pana la ultima piesa cand am facut de-a dreptul un soc auditiv din cauza "chitaiturilor" solistului vocal. Oi fi eu ignoranta, poate nu stiu sa apreciez cum trebuie o muzica dar urechile mele au avut mult de suferit in urma ultimului impact cu Trooper.Oricum, trupa avea ceva fani care se zbenguiau la peluza, a fost OK macar pentru ei dar eu am ramas cu impresia ca rock-ul romanesc mai are mult de munca pana sa ajunga la dimensiunea marilor "gods of rock" de afara.
Concluzia deschiderii: in regula, plictisitor pe alocuri, multa foiala in tribune, coada la suc si la bere, muzica de calitate medie pana cand...
Totul a palit, s-a prabusit, s-a uitat la ora 9 punct, in primele acorduri ale piesei Access High urmate de inconfundabila voce a lui Bruce. Intr-un decor egiptean, incadrat de mumii si pisici negre cu ochii rosii balaurii navalesc pe scena. Tot stadionul sare in aer, nimic nu mai conteaza, a explodat Maiden. Cu 4 chitaristi si un Bruce extrem de agitat, Iron Maiden a venit in Romania cu forte proaspete si o forma de zile mari. A fost un adevarat Live after death cu decorul schimbat aproape la fiecare piesa, jocuri de lumini si muzica de mare clasa. Au cantat urmatoarele Hit-uri:
Intro. Transylvania/Churchill's Speech
Aces High
2 Minutes to Midnight
Revelations
The Trooper
Wasted Years
The Number of The Beast
Can I Play with Madness
Rime of the Ancient Mariner
Powerslave
Heaven Can Wait
Run to the Hills
Fear of The Dark
Iron Maiden

La bis:
Moonchild
The Clarvoyant
Hallowed Be Thy Name
Bruce a aparut imbracat in soldat fluturand steagul britanic la Trooper, cu o masca de razboinic african la Powerslave dar cea mai spectaculoasa piesa a fost Rime of the ancient mariner (dupa Samuel Taylor Colleridge) intr-un decor plin de ceata si Bruce intr-o mantie neagra defiland in fata noastra.
Explozia a fost insa Number of the Beast cu "flacarile iadului" iesind din scena si publicul de la peluza sarind in ritmul tobelor si cantand piesa impreuna cu Maiden de la inceput pana la final.
Nici Eddie, mascota trupei nu s-a lasat asteptat,intai a aparut imbracat in mumie imensa scotand scantei pe ochi apoi a facut o scurta plimbare pe scena cu un pistol in mana.
Stadionul a fost plin de fani adevarati si Bruce a observat asta cand, la un moment dat s-a oprit sa asculte aclamatiile noastre. Toti strigau "Maiden rulz si We love you Bruce!". Show-ul a fost genial, un teatru desavarsit datorita decorului si povestioarelor prin care Bruce anunta fiecare piesa. S-a vazut clar ca oamenii astia adora sa cante si isi traiesc piesele pana la capat Iron Maiden ne-a prins de-a dreptul "Somewhere in time" si incheierea cu "Hallowed be thy names" a fost spectaculoasa, finalizata cu artificiile de rigoare.
Singura parte mai putin buna a fost sonorizarea, un pic cam stridenta ceea ce pe mine si pe fani nu ne-a deranjat absolut deloc pentru ca urlam in delir fiecare vers impreuna cu Bruce dar erau langa mine cativa care pareau de-a dreptul din alt film, chiar nu intelegeau ce se intampla.
Oricum a fost un show de zile mari care si-a meritat banii, chinul asteptarii setea si prizonieratul in fata portilor. Toata zona Cotroceni, inclusiv businessmann-ii de la Mariott pe care i-a avertizat razand Bruce ca "The fucking show will last for 2 hours a avut parte de o explozie de sunet si lumini. I'm still caught somewhere in time si sper ca Maiden sa revina cat de curand. UP THE IRONS!!!

marți, 12 august 2008

Nu dar poate ca da


Nimic nu mai conteaza cand se naruie zidul
si dispare ultima urma de glont
E plin de orfani si EMO sinucigasi
nu mai exista ratiune
Nu te cunosc nu ma cunosti dar nu ma lasa
afara in ploaie
Mi-e FRICA!
Am calcat pe inima de gheata
si pe cioburile insangerate
ale oglinzilor
De ce
e atata durere intre pietrele de pavaj
a cazut cumva dumnezeu din cer?

De la imbratisare la frica


Am cazut din pat iar si ma simt al naibii de prost
mi-a dat sangele pe nas si mi-a inghetat scoarta cerebrala
Mai jos de atat n-aveam cum sa ajung
m-au depasit pana si porcusorii de Guinea
care acum studiaza la Oxford in timp ce
molusca mea persoana isi plimba sticla de pepsi
de la biserica la cimitir si inapoi la spital
S-a luat lumina mi-au degerat mainile
langa lumanarea de la inviere
Linkin Park urla in buzunarul meu
SHUT UP liars! nu veti sti niciodata cum e
sa te simti teribil de singur
intre galetile lor pline cu minciuni si consideratii patetice
Sa te ia naiba mi-e frica de tine dar
e prea tarziu sa-ti intorc spatele pentru ca
deja te iubesc
intr-un hal fara de hal!

Jimmy


Dupa 1001 ani de asteptare a venit si Jimmy
sa mantuiasca Alcatrazul
Candva a coborat din autubuz betivul nebun
care purta amintirea barului din Mexico City
in rucsacul gaurit de molii si de gloante
L-am zarit cand umbla deshidratat
prin baltile de la marginea desertului pe el
ratatul care venise sa inunde iadul de care fugisera
toti mantuitorii lumii
Dar cand a venit mai aproape si s-a holbat la noi
cand i-am vazut
mersul clatinat si privirea paranoica
gesturile obsesive si fata necrozata de bataie
mi-am dat seama ca de fapt
Jimmy n-a venit sa ne salveze pe noi
Jimmy a venit sa SE salveze
Am priceput atunci ca nimic nu va putea mantui Alcatrazul
si am plecat cu ultimul autobuz
demult cand inca mai erau autobuze
Atunci si-a dat seama si nenorocitul de Jimmy
ca a gresit statia unde trebuia sa coboare
Alcatrazul nu e nicaieri Alcatrazul e acolo
aici nu se poate salva nimeni de aici se iese
mai greu decat dintr-o gaura neagra
Adio gloata disperata!
Jimmy era surd si nici macar n-a auzit
bang-ul pistolului cu care si-a zburat creierii
pe malul mizerabil al Hintei
a treia zi de la venire.

Panica


N-o sa murim pana maine la 1 nici pana maine la 2
e atat de frig ca s-au inchis toti in sicriele lor si pe mine
m-au atarnat in bradul de craciun din centru
Voiam sa scot o carte si sa cumpar globuri dar n-am avut bani decat
pentru o guma de mestecat
Tati anul asta nu mai vine mosul pentru ca tremuram si facem
atacuri de panica mai tii minte
cand am colindat cimitirele Pitestiului au incuiat biserica evanghelica si
au ars mortii din procesele verbale era doar nebunul de la adventisti care
urla ca vine sfarsitul lumii
Vreau un distonocalm si o pastila de diazepam
vreau o injectie in vena taticule n-o sa murim pana maine la 1
nici pana maine la 2

Monstrocelul


S-au speriat toţi de monstrocelul ciudat de la etajul patru care
demult credea că sticlele de lapte ajung în rai împreuna cu sticlele sparte de bere
împreuna cu ursul mare maro legat de ţeava de la calorifer
Lângă peretele roz Rebecca are ochii verzi de sticlă şi mâna zdrobită
Rebecca s-a dezintegrat fără s-o atingă nimeni în rochiţa ei mică şi
roşie în căruciorul ruginit din spitalul de păpuşi
Nimic nu e mai zadarnic decât nevoia disperata de afecţiune a
clown-ului complet lipsit de simţul umorului care
zace letargic pe scările prăfuite din parcul părăsit
Monstrocelul plânge singur în autogară lânga maldărul de ziare
pătate cu ketch-up din coşul de gunoi am pierdut
autobuzul spre nicăieri închiriez pe gratis afecţiune şi amiciţie de ce
fugiţi cu toţii atât de departe
de mine?

Premiul 1 Licart 2008

Wrong human being


There’s something wrong with this world
se vede clar şi nu vede nimeni vântul bate invers
oglinda s-a spart în spatele meu în tunel e
din ce în ce mai întuneric şi tot nu înteleg
ce naiba se întampla.
În zidurile crăpate şi vechi a rămas doar sunetul dezacordat de
chitară rece pe care nu-l percepe decât
batranul şchiop cu halucinaţii auditive
“Sunt un nenorocit, sunt un nenorocit “ striga orbul
pe care l-au jefuit langa Universitate dar
lor nu le pasă ei vin pleacă se grăbesc li s-au deformat
figurile de atâta ipocrizie şi-au construit
lumea lor normală în care anormalii n-au ce căuta
lumea lor normală şi greşită care începe şi
se termină într-o gură de metrou din centrul proaspăt asfaltat
There’s something wrong with this world se vede clar
şi nu vede nimeni
Faţa mea atrage ţipete dimineaţa seara la prânz dimineaţa
nu ştiu ce caut aici o astfel de fiinţă
nu trebuia să existe se vede clar şi nu vede nimeni cuvintele
“I’m a wrong human being” tatuate cu sange
pe mâna mea stangă.

Silly game II


Nu pot să stau mult mă atrage un sunet de heavy metal tomnatic
Frate de sânge cu prostia mea adiabatică

* * *
Cerşetorul din colţ strigă acum “uite ce lume nebună”
Maimuţe bătrâne păianjeni de rând
Urât se holbează la lună
Balauri pleşuvi exclamă birotic
Că ţara se vede laparoscopic
Şopârle verzui consultă monoptic
Tratatul de alge carpatoscopic
Un papagal roşu vopsit aurit
Declară poporul ţicnit
O cucuvea beată afirmă de zor
Că se tâmpeşte la tembelizor
Cute boliviene au apărut pe cearceaful ciorilor din Baleare
Meduza confuză respiră profund nisipul plombat din Canare
Se colmatează meandrele pleoştite de vânt
Venit din curenţii oceanici
Pe când şobolanul iertare cerând
Repară curentul galvanic

* * *
Nu pot să stau mult mă atrage spaţiul Minkowski din lună
Unde nebunul strigă acum “uite ce lume nebună”

Just a silly game


Astăzi am pe creier pene arse şi scaieţi de Guatemala
Mă deplasez cu plasa de cartofi prin iadul din hypermarket
Moluşte flambate muşte bete şi viermi de Patagonia îşi măsoara forţele
în staţia de autobuz
Zebrele îşi refac machiajul galben-aprins
Girafele sunt tare afurisite azi au comandat limuzina maro
la scara albastră de bloc
Pisica citeşte idicatoarele rutiere cu ochii după extraterestri
Brabeţii şi pupezele mănâncă îngheţată sticloasă de la Mec
Cu plasa de cartofi mă plimb prin iadul din hypermarket
Agoraphobia mă clatină la fiecare pas
Se ştie că astăzi am pe creier doar
pene arse şi scaieţi de Guatemala.

Iarna apocaliptica


Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Mirosul înţepător de gaz vine de la Auschwitz-Birkenau
Mâna palidă a himerei bătrâne învinteţeşte în lanţul ce o leagă de zidul roşu din piatră
Locomotivele cu aburi urcă spre cer pe calea ferata în spirală
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Ţipătul îngrozitor al evreului mort a rupt pânza picturii lui Munch
Omul slab îmbrăcat în negru agonizează cu pistolul în mană la geamul spart al secţiei de psihiatrie
Omul slab îmbrăcat în negru execută
sinuciderea ridicolă a tânărului Werther
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Zece avioane explodează în zăpada aeroportului internaţional Frederic Chopin
Epava austriacă eşuează în portul dispărut acum 50 de ani într-o buclă temporală
Furia diabolică a batrânei nebune despică lanţurile grele de fier forjat
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză

La filarmonica


Doamnele cochete doamnele cu pălărie
domnii cu baston domnii cu papion
eşarfe de mătase care flutură în vânt
aer impregnat cu parfum chanel cravate
turcoaz păr vopsit blond roşcat brunet şi
castaniu domnii onorabili cu chelie şi costum
peruci ondulate şi date cu fixativ
noi suntem numai doamne
peste şaizeci şi cinci de ani şi
numai domni peste şaptezeci şi cinci de ani
purtăm ochelari suntem intelectuali
facem parte din cluburi selecte avem
viaţă socială suntem invitaţi la toate reuniunile
politice mergem în fiecare luni la filarmonică şi la
teatru ascultam
bach beethoven mozart
beethoven mozart bach
scuturăm câteva fire de praf de pe umerii
acoperiţi cu blănuri scumpe şi mergem mergem
la filarmonică şi la teatru la teatru şi la
filarmonică până când n-o să mai putem
scutura praful de pe umerii noştri
n-o să mai putem pentru că o să zacem
curand într-un sicriu la 2 metri sub pământ
probabil că viermilor le place parfumul chanel
şi adoră eşarfele vaporoase de mătase
abia aşteaptă să devoreze creiere de intelectuali
pline de materie cenuşie şi acolo vor putrezi
pentru totdeauna scheletele noastre şi atunci
cine va mai ocupa cu atâta graţie şi tact locurile noastre
rămase goale la filarmonică şi la teatru
la teatru şi la filarmonică?

Idiokratos pe calea ferata


Pe calea ferată electrificată un caine vagabond îşi cântă simfonia morţii
5 vrăbii or să moară de foame în urmatoarele 10 minute
2 ţigani îşi cară paporniţele dintr-o parte în alta a gării la difuzor se aude
patetic melodia "knock knock knocking on heaven's door"
copilul fantomă al şinelor ruginite cu adidaşii negri de funingine îşi
face apariţia în şcena teatrului de marionete cu
"amurgul gândurilor "al lui Cioran în mâna stângă şi
cu o lumânare aprinsă în mâna dreaptă se aşează de-a curmezişul pe şine
zice pour Cioran, jusqu'a ma mort îşi face fotografie se ridică şi spune
mai am de trăit o să mor nu pe şine ci lângă ele
lângă calea ferată electrificată trece un cortegiu funerar o femeie fumează
şi pachetul de ţigări e pe coşciug în loc de lumânare pentru mort
"knock knock knocking on heaven's door" şi aşa se termină totul
m-am electrocutat de lumea asta pe calea ferata electrificată lângă
vrăbii moarte morţi fumători şi câini vagabonzi care cântă mai frumos decât
tenorul cel gras de la filarmonica din Viena

Copilul fantoma


O fantomă lividă trece printre morminte
şi îşi face drum pe langă zăbrelele pline de plante agăţatoare
pe lângă îngerii de marmură care apară morţii
şi pe lângă marile pietre funerare
ce abia se zăresc în ceaţa sufocantă
a unei după-amiezi de duminică
E doar copilul care colindă cimitirele pline de buruieni
rescrie cu un marker negru numele
uitate ale morţilor şterse de pe cruci de atâta
amar de vreme şi plânge după bătrâna
bolnavă de alzheimer care când a murit nu
îşi mai cunoştea nici identitatea dar nu-i nimic
copilul o să-i scrie din nou numele pe
crucea maronie de lemn aproape putrezit
copilul cu ochii plini de lacrimi
care nu va uita niciodată
privirea ei inexpresivă fără sentimente ochii
reci şi goi ai unui om care a plecat din lumea aceasta
într-o lume plina de
demenţă

Biet Alcatraz


Biet orăşel de provincie populat de
viermi carnivori Alcatraz al raţiunii puterii şi
conştiinţei umane unde maşini nu circulă pe stradă
ore întregi unde fumul care iese din asfalt după ploaie
se depune ca o ceaţă pe creierele provincialilor unde
soarele nu răsare decât pentru cei ingnoranţi şi
nepăsători unde viaţa se află în stare de laţentă şi amorţire
Singurul loc de pe planetă unde poţi să mori de frică unde
nici un vis nu se materializează până şi realitatea morbidă
dispare în neant unde clădirile vechi de 100 de ani plâng implorând
prăbuşirea în haos unde numai cimitirul apare ca
o rază de speranţă în mintea celor prizonieri
Cimitirul de pe deal luminat de razele lunii plin de
oameni pe care ajungi să- i iubeşti numai după ce mor
Existenţa se imbolnăveşte de ataraxie
viata colcăie de inadverţentă şi
condamnaţii se zbat sufocaţi de
spiritul hilar al ignoranţilor ce
domnesc aici în Alcatraz unde mi-a fost semnată
condamnarea la viaţă
Mă revolt închizându-mă între ruinele raţiunii
construind ziduri ale singuratăţii şi
dezgropând moartea din cimitirele conştiinţei
Mic Sisif care nu vrea să renunţe la speranţă mă zbat
în lanţurile neputinţei citesc despre atomul M şi teoria P
filosofia T şi medicina R
De ce nu vine nimeni să mă elibereze odata
din Alcatraz biet orăşel de provincie
populat de viermi carnivori?

Viroza respiratorie


Criză de tuse convulsivă la ora 3 dimineaţa
în timp ce simptomele virozei respiratorii se manifestă
unul după altul cu repeziciune
o fantoma ratată bântuie camerele goale cu cana de ceai în
mâna stângă şi cu tratatul greu de chirurgie în mâna dreaptă
un surogat de stafie eşuat într-o viziune normală a unei realitaţi
anormale o figură lividă şi anemică între figurile normale ale unor oameni
anormali febra 38 de grade celsius creierul meu e doar o masă vâscoasă şi
densă de gelatină care mai are puţin şi îmi iese pe urechi am atins
starea de mucificaţie supremă fiinţa mea inutilă şi parazită se
scurge lent printre gratiile de fier ale penitenciarului de înaltă siguranţă

Savantul prizonier


Am fost un geniu aveam IQ 240 eram
cel mai deştept om în viată îi depăşeam pe toţi savanţii lumii
în originalitate şi calcule matematice
am făcut cercetări intense de mecanică cuantică
am explicat coliziuni universale am scris memorii vaste
mi-au dat Premiul Nobel pentru fizica şi literatură
le-am strâns mâna extaziat am fost nebun de fericire 5 secunde
mort de fericire doar 5 secunde pentru că ştiţi voi există
oameni care oricâte premii ar lua şi oricâtă apreciere ar primi de la ceilalţi
ei rămân iremediabil nefericiţi
si de aceea eu m-am fotografiat pentru ultima dată lângă telescopul astronomic
apoi am plecat în lume neştiut de nimeni şi de nimic
până când a venit momentul să-mi iau adio de la viața asta
şi m-am aruncat în prăpastia adâncă de 300 de metri
ca să studiez pe pielea mea
teoria atracţiei universale.

Cel neinteles


Un nebun în camaşă de forţă iese alergând de pe uşa sectţiei de psihiatrie
se opreşte brusc în faţa avizierului de lângă spital
şi citeşte " articolul cu privire la integrarea în societate a celor bolnavi psihic"
izbucneşte în lacrimi şi spune nu vreau să mă integrez în lumea lor
a oamenilor orbi
care refuză sa-şi recunoască propria limitare care se luptă şi rănesc
pentru lucruri mărunte
uite pe mine m-au închis aici pentru că ziceam că lumea asta nu e reală
eu nu mă recunosc în această formă umană ciudată
nu mai găsesc numele şi rostul lucrurilor care mă înconjoară
am căzut în mijlocul străzii pentru că m-am împiedicat de minunile vieţii
am văzut că pot să percep lumea prin haosul armoniei
am realizat că mintea mea se evaporă că pot să ma materializez
într-un univers imaterial
mă transfiguram şi pluteam când ieşeam în strada pustie tremuram
şi izbucneam în lacrimi când întalneam oameni dar uite că m-au închis aici
pentru că am ieşit în afara lumii lor mici materiale şi
de neînţeles pentru mine.

Dezintegrare


Flăcarile vor acoperi zidul de piatră al penitenciarului murdar şi prăfuit
Clopotul de sticlă se va sparge explodând în mâna plină de cerneală roşie
Soarele negru va fi incinerat în crematoriul plin de oasele ofiţerilor
morţi în razboiul de gherilă
Acum a aparut o pată de sânge o pată de sânge pe peretele
colorat în şase nuanţe de albastru înseamnă că s-a prăbuşit
sistemul ipocrit de iluzii al unei lumi sufocate de praf de puşcă
Mirosul de cenuşă al realitaţii paralele s-a disipat în noaptea de insomnie cronică
Savanţii nu ştiu savanţii n-au idee de ce teoria demonstrată de ei a fost sfârtecată
de pumnalul bont al generalului luat prizonier
De ce au fost autopsiate cele 28 de fantome ale avioanelor negre
scufundate într-o minte bolnavă de alzheimer
De ce acceleratorul de particule elveţian s-a pulverizat într-o gaură de vierme
De ce Legiunea Straina a împuşcat ultima sclipire de geniu
ieşită din circumvoluţiunile unui nebun
De ce nu mai deturnează nimeni bomba atomică şi au dispărut toţi
în radiaţia de fond a Big-Bang-ului sonor
Pentru că întotdeauna la final au ramas doar ei condamnaţii cei nepăsători cu
hainele ponosite care au lovit au acuzat şi au părăsit
cadavrul plin de lacrimi al criminalului eviscerat până la moarte de
ţipetele asurzitoare ale
celui ucis.

Morrison bar de rockeri


Haideţi în Morrison bar de rockeri de lângă calea ferată
unde se plimbă harry potter-ii plouaţi mergând spre filarmonică
mai bine du-te şi bântuie pavilioanele
tu n-ai ce căuta în Morrison bar de rockeri unde
bolile se tratează cu headbanging în fumul de chitare electrice zornăite la maxim
lângă a doua a treia a patra bere cântă Zeppelin
şi se joacă popa prostul la ultima masă
rockerii provinciali n-au plete sunt şmecheri şi superiori
copilul fantomă n-are ce căuta în Morrison bar de rockeri
aşa cum şoarecii n-au ce căuta în supermarket doar
aici se plănuieşte stuffstock se comentează gulerele negre
se râde se plânge se face orice pentru o ţigară care
pluteşte pe marea din Vama Veche doar în Morrison bar de rockeri
viaţa se fumează până la capat problemele savante ale lumii contemporane sunt
călcate in picioare vis-a-vis de gară lângă calea ferată la blocul comunist
în Morrison bar de rockeri.

Bantuirea


Sunt copilul fantomă şi bântui o clădire numită
Pavilionul de Băi din oraşelul Alcatraz
Cu mintea zdruncinată fără argumente pe coridoare cu pereţii scorojiţi
Mă caut în ochiurile de geam spart şi scrijelesc
uşi cu vopsea albă crăpată de timp
Umblu pe urmele hoţilor de faianţă şi spărgătorilor de ţevi tânjesc la
comoara ascunsă in seiful mare şi ruginit de la parter
Nu ştiu ce vreţi voi de la mine care urc pe scara circulară de lemn până în
podul plin de şobolani şi mă gândesc
la cei 5 oameni înnecaţi de lacrima dureroasă a şoferului de autobuz
5 oameni cu sânge obosit zăceau livizi pe
autostrada cu linii galbene reflectorizante
Se lasă ceaţa peste camioanele mari şi roşii care vin din Austria şi la
0 bătăi pe minut copilul fantomă îşi ridică mâinile disperat
către soarele negru.

Autogara


Bătrâna cu batic maroniu se închină la fiecare supermarket pe lângă care
autobuzul trece în viteză
Cu cartea de rugăciuni în mână îşi face cruce în autogara mizerabilă cu
scaune rupte
Bătrânul şchiop cu privirea goală traversează de la un capat la altul
tramvaiul treizeci şi doi
Copilul prăfuit de la metrou se pierde in "Aventurile lui Habarnam" citite
pe cimentul rece
Muncitorul care va muri mâine se grabeşte să parcheze camionul omidă
vis-à-vis de Bellu in faţă la Mall
Într-o viaţă de om nu conteaza decât cele cinci secunde euforice care nu mai vin niciodată
Ei cred că inţeleg totul ei au toţi chei răngi şi şperacle ascultă
discuţia înflăcărată a celor doi orbi auzită de
privirile disperate ale surzilor bătrâna cu
cartea de rugăciuni în mână se roagă în genunchi lângă automatul
de Cola din autogara 1 Mai bătrâna în zdrente şi pescăruşii orbi se roagă
pentru mântuirea lumii

De ce ai facut asta?


Eram prin zonă şi m-am simţit îngrozitor de singur a răspuns criminalul în serie care şi-a ucis cea de-a 27-a victimă şi a fost prins când curăţa urmele de sânge
Eram prin zonă şi am vrut să scap de plictiseală a răspuns jefuitorul de bănci după ce a furat 3 milioane de dolari cărora le-a dat foc în faţa secţiei de poliţie
Eram prin zonă şi am vrut să ajung celebru a raspuns sinucigaşul care s-a aruncat de la etajul 21 după ce şi-a dat seama că trăieşte degeaba
Eram prin zonă şi am vrut să-i ajut pe alţii să scape de probleme a răspuns traficantul de droguri care împărţea heroină trecătorilor la ora 10:00 dimineaţa
Eram prin zonă când m-am hotărât să mă eliberez a răspuns directorul îmbrăcat în smocking care s-a împuşcat în mijlocul străzii
Eram prin zonă când m-am săturat să fac fapte bune a răspuns şoferul care a omorît 4 oameni pe trecerea de pietoni
Eram prin zonă când am vrut să mor fără să ştie nimeni a răspuns exploratorul singuratic care s-a aruncat de pe stânci în Antarctica
Eram prin zonă când am fost copleşit de existentă şi lacrimi a răspuns pustnicul care s-a spânzurat într-o camera insalubra şi a fost descoperit 2 luni mai târziu
Eram prin zonă când mi-am dat seama că n-am ce face şi că trebuie să trăiesc am răspuns eu şi mi-am semnat în tăcere condamnarea la viaţa.

Revision for Minutes To Midnight from Linkin Park


All people said that M2M was such a different album and I agree. It’s totally unusual from all the points of view. But almost all the fans I talked to were criticizing it really bad and they said they’re not LP fans anymore just because of M2M. Some other people said it’s much better, that they liked it more. About me, I can say I was absolutely disappointed when I listened to it for the first time, second time, third time…. But why? Why should we argue these guys so much about this album? Why should we blame them for some things that they are supposed to have done? It’s not fair. I’m starting to analyze M2M in my own point of view and see why to argue and why not.
Throughout the career of a music band many things can occur. When they first appeared on the stage in 1999 with the genial Hybrid Theory E. P. Linkin Park was in a total chaos. Very insecure, they couldn’t trust themselves and that E. P. followed by the extraordinary Hybrid Theory in 2000 is a deep analyze of a person who is simply losing the equilibrium of life, faith, truth and gets into incredible pain, confusing and chaos. Nothing seems to be real; they are totally lost into the dark, they can’t see the things as they are so they are and every contact with the real world causes unbearable pain. So, LP are crawling back into their papercut blown by the wind of forgiveness. It’s all black and has no hope. It’s all hybrid. Hybrid Theory.
We loved it. We also loved “Reanimation” came after. A very “worked” album and filled with classic instrumental adds. And what followed was “Meteora”. The best of them all I consider. Trying to find their forgotten origins, LP are digging into the memory, trying to find out the place where they belong and spread the pain that’s inside. The pain which has to be torn away, guys, let’s go back to reality that’s what they seem to say. They tried to reach another side of the space, something like another sense of salvation. And they did. They reached Meteora. And made us reach it too. They’ve done such a great job then.
These albums above are all unitary. They have an entire story told in 12 songs and if you get united the lyrics of all songs in their succession you can get a new reality and the description of band’s inner world. There’s a very big link between the words of the lyrics and the instrumental part is also unitary.
Minutes to Midnight has a story too. Maybe it has a longer story than the others but I can’ see it too well. It doesn’t seem to be a clear link between the songs. They look like different parts of the same story but there aren’t linkage elements to put them together. They are “In Between” and their words seem to be written in dedication to different events and political reasons throughout a very long time. The story has been lost behind the surface. There are different messages that songs transmit and if you try to unite them, you don’t get big deal. This album can’t be “felt” as much as you can feel Hybrid and Meteora.
On the first hand, it’s not unitary; the lyrics aren’t too deep and expressive. There are commemorative songs, political songs and even love songs. That seems really weird for a band like LP was before to play this kind of songs. On the other hand some songs are very “light” and commercial, the instrumental part is very soft and simple, you don’t need 3 guitars to play something like “Valentine’s day”.
But I say again. Many things can happen. These guys are crossing a changing period in their life. They want something different and feel something different. It’s telling me that they are searching a path to get out of the chaos they were in before and try to reach the light at the end of the tunnel. M2M shows the light, it’s there faraway but nobody can get it. It may be a time of total confusion for LP. They still don’t know what they want and where they need to go to. They look in different directions searching the right way. But they don’t want to look for it like before. They don’t want any of that pain and bleeding which was in Hybrid. The message is not to crawl, just “bleed it out” and “forgive what I’ve done”. But the way is very long. They didn’t get “salvation” with this album. They are broken in pieces somewhere “in between”. This album is totally confusing the lines. They’ve changed is the only thing that seems real, they still don’t know how to manage this changes. Maybe the next album will show us that light. These guys still have something to say. A lot to say. You never get out of the chaos too easy and too soon. But it seems that they’re getting out. So I wish they’d get out.
I’m still a bit disappointed but it doesn’t matter. When you are a real fan, you should accept all that your soul band is playing even if it’s good or bad. For those to criticize the message is “Hold it guys! Listen to it deeper. Can’t you see that LP is trying to fid the way out? Just sit down and listen to…” For those who love M2M just because it’s softer and who declare themselves LP fans without knowing or feeling the other albums the message is “Hold it guys! You are fake. If you don’t feel the others before, you’ll never be a LP fan.” For those about to rock Linkin Park forever “ Hold on guys…. We salute you!”



Alexandra Dolfi 17-12-2007

Dedicated to daddy and some forgotten people around the corner


You kid me again, I'm just your friend for rent
You have found me then, on a wooden shelf
Near the books I've read, bleeding in my threads
Dripping my blood against the wall.
I can hardly say I agree your claims
I sell friendship for cheap, while you're digging my grave
Use me as a friend, you steal my mind and then
Push me on the edge to fall.
You kid me again, I'm just your child for rent
I won't bother you, while you shout my blame
While deceiving me, while I bear my pain
While I'm dying behind the call.
Carry on frustration, forget that I exist
I'm the needle in your vein, I'm the snack in your mist
See the beer draining, see you dare to blow
In the crowded silence, the child crying low.
Never see I have a will, never see I have a pride
Never see I have feelings, you think I don't mind
You're trying to transform me, you call me again
To be your child for rent, to be your friend for rent.
I'm drowning in your arms, like I always do
I have nowhere to go, my fake home is you
The despondent father, the foe in a friend
You're the barren poet of the barren land.
I wander and ramble, curse and amend
Between the fleeing fathers and pretended friends
They are fading me and I rise misplaced
To build the last wall of my prison cell.

Absurdul lui Camus in care am intrat si eu


“A incepe sa gandesti inseamna a fi ros pe dinauntru.
Sentimentul absurdului nu este decat divortul dintre om si viata sa, dintre actor si decorul sau.
Camus spune ca sinuciderea este o jignire adusa existentei.Trebuie sa ajungem la hotarele gandirii, sale depasim, sa deslusim fantomele acestui pamant sterp si pustiu unde ratiunea incepe sa se clatine.
"Daca in anumite situatii un om raspunde" la nimic" cand este intrebat la ce se gandeste si acest raspuns este absolut sincer, daca exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand iadul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta zadarnic veriga pierduta, el reprezinta primul semn al absurditatii.
Omul dorea ziua de maine cand intreaga lui fiinta ar fi trebuit sa o refuze. Aceasta revolta este absurdul.Absurdul este instrainarea de lume, constientizarea, opacizarii lumii.
Acest dezgust in fata inumanitatii omului, aceasta intrebare , aceasta incalculabila decadere in fata imaginii a ceea ce suntem, aceasta greata de lume este absurdul.
Eul propriu este ca o apa care imi curge printre degete. Nu il pot defini.
Prapastia dintre certitudinea pe care o am ca exist si continutul pe care incerc sa il dau acestei certitudini nu va fi niciodata umpluta. Pentru totdeauna imi voi fi mie insumi strain.
Strain de mine si de aceasta lume inarmat cu o gandire care se neaga pe sine de indata ce se afirma, ce nume poarta aceasta conditie a mea in care nu imi pot afla pacea decat refuzand sa scriu si sa traiesc, in care setea de a cuceri se izbeste de ziduri care ii sfideaza asaltul? A vrea inseamna a isca paradoxuri. Lumea este absurda.
Speranta, spre deosebire de ceea ce se crede, e totuna cu resemnarea. Si a trai inseamna a nu te resemna.Tot ceea ce il face pe om sa munceasca si sa se zbuciume se foloseste de speranta. Singura gandire care nu minte e gandirea sterilaIn lumea absurda, valoarea unei notiuni sau a unei vieti se masoara dupa gradul ei de sterilitate."

Stiu ca o sa radeti de mine dar...


Va rog, nu puteti sa -mi stergeti numele din blestematul ala de registru unde mi-a fost semnata condamnarea la viata? Sunt o fiinta ce nu ar fi trebuit sa existe pe aceasta planeta al carei aer ce contine aproximativ 21% oxigen nu merit sa-l respir. Sunt fiinta cea mai josnica pe care ti-o poti imagina, lipsita complet de vointa si cufundata in cea mai groaznica nimicnicie. Miile de ego-uri care cred ca imi apartin se invart haotic in jurul meu iar eu am intrat intr-un cerc vicios in care ma tarasc legata cu propriile lanturi.Ma copleseste nesiguranta, am amortit, nu mai percep existenta, iar lumea despre care credeam ca exista a ajuns in creierul meu o imagine confuza, o perceptie eronata a realitatii, o rola de film care mi se deruleaza cu o viteza prea mare in fata ochilor. Nu stiu ce inseamna "realitate" , lanturile neputintei si ale mediocritatii ma tin legata strans de zidul care se interpune intre mine si lume "is anybody out there?" , sunt aici, fiinta cea mai josnica de pe Pamant, treziti-ma, va rog, biciuiti-ma, va rog sau luati repede o guma de sters si faceti numele meu sa dispara de pe procesele verbale, poate asa vor uita toti ca a existat un copil care nu a putut sa inteleaga lumea asta si a cazut in prapastia neputintei din cauza propriei lipse de vointa.
Nu merit sa exist.
Stiu ca o sa radeti de prostia si ignoranta mea dar nu mai inteleg nimic , nu ma mai inteleg si nu mai pricep legile lumii acesteia. "sunt ca o papusa cu ochii cazuti inauntru". E. Cioran

Criza de melancolie


Urasc aceste zile cand creierul meu atinge o asemenea stare de de amorteala urmata de agitatie, cand nu pot sa scriu, nu pot sa invat, nu pot sa citesc, nu pot sa fac absolut nimic. Duc o viata parazitara si infecta, zvarcolindu-ma in mizeria unei crize de melancolie. Devin o fiinta apatica, astenica, bolnava de tot ce ma inconjoara, bolnava de oameni si de lucruri, bolnava de tristete si invaluita de lasitatea de a-mi duce viata mai departe. Urlu cu toata durerea mea, cu tot sufletul meu zbuciumat si sfasiat de deznadejde si umilinta, strig din toata mediocritatea mea, din toata suferinta pe care am indurat-o, din toate lacrimile neputintei de a exista normal si concret.
Zile in care nu imi mai pasa de nimic, nici de stiinta, nici de prostie, nici de materie, nici de antimaterie, nici de extraterestri, nici de insecte, nici de viata, nici de moarte. Traiesc ca o bacterie, ca o lipitoare pe pielea celorlalti care ma cred in stare de mari realizari, dar eu nu pot iesi din mocirla prostiei in care m-am afundat.
Afara e noapte si ceata. Se anunta inceputul unei noi crize de melancolie pe parcursul careia imi voi da seama din nou de inteligenta mea infima, de prostia mintii mele, de neputinta creierului meu, de neantul care ma cheama din departare dar sunt prea obosita pentru a ajunge la el, o sa incep sa imi pun intrebari existentiale, o sa incep sa neg existenta vietii de dincolo , o sa ating a patra dimensiune a starii de agonie si de transa, o sa gauresc peretii goi ai sufletului meu, o sa ma gandesc la oamenii care s-au sinucis dintr-o prostie, o sa plang dupa lumea pe care am parasit-o si pe care nu am inteles-o niciodata, o sa plutesc in confuzie, o sa meditez asupra neajunsului de a exista pe planeta Pamant, o sa ma prabusesc putin in nimicul absolut, o sa renunt din nou la visele mele, o sa-mi dau seama de inutilitatea propriei fiinte, o sa realizez ca viata mea nu are nici un sens si ca nici nu trebuie sa aiba vreunul, o sa-mi dau seama de imposibilitatea de a atinge culmile stiintei, o sa-mi reprosez faptul ca scriu aceste lucruri fara rost, o sa ma gandesc putin la moartea spiritului, o sa ma pierd in multimea de euri ale propriei persoane, si o sa ucid o parte din mine care se va pierde in neantul absolutului.
Nu va mai intrebati ce este nimicul. Nu va mai obositi cautandu-l.Nimicul sunt eu. Prostia sunt eu. Mediocritatea si neantul in mine si-au gasit salasul.
Iadul si-a deschis portile pentru a ma primi in chinurile infernului. Nu mai am scapare din durerea in care m-am prabusit.
Nu stiu ce blestem o fi cazut pe capul meu. Cand sunt singura vreau sa fiu cu altii si cand sunt cu altii vreau sa fiu singura. Niciodata nu imi gasesc locul nicaieri.
Imi astept moartea cu bratele deschise.

Pour Cioran, jusqu'a ma mort!

M-ai innebunit Cioran, m-ai adus in neantul tau peremptoriu. T e car dupa mine permanent, maestre : in penitenciarul educational, in cimitir, pe calea ferata, pe strazi la ora 3 dimineata, la filarmonica, la spital. Citesc "Marturisiri si anateme" in gara, stand pe sinele de tren, cu lumanarea langa mine; doi domni diplomati asteapta trenul de Craiova - Piatra Olt, niste tigani, locuitorii permanenti ai garii incearca sa insele lumea ca sa faca rost de bani pentru bilete de Bucuresti, niste caini citesc mersul trenurilor si niste vrabii zboara bete dupa muste in toate directiile. Difuzorul scoate zgomote sparte, nu se mai aud decat sunete patetice si disparate. Pana si soarele e ciumat azi, populatia contacteaza boala si intra in stare patologica de amortire si ataraxie.
Imi vine sa-mi vomit existenta ratata, am obosit de atata respirat pe planeta asta ireala, sistemul meu prefabricat de iluzii a expirat de ani de zile, nimic nu il mai poate pune pe picioare si nu mai dispun de fonduri suficiente sa-mi cumpar alt sistem de vise si iluzii.
Haide , Cioran, am lumanarea pregatita, uite, vine trenul, facem o ultima poza intinsi pe calea ferata si dupa aia ne ducem la naiba poate avem noroc si ne calca repede locomotiva.Tu adori ratatii , iar eu mi-am ratat existenta, ne completam, la naiba cu toate sistemele de iluzii, la naiba cu lumea asta, la naiba cu viata de dincolo! Pour Cioran, jusqu'a ma mort...
Dar... bineinteles ca doar o sa facem poza pe calea ferata si nu o sa asteptam sa treaca trenul peste noi din 2 motive: primo- nu vreau sa fim calcati de o un tren ruginit mai rablagit decat o rabla si secundo- curiozitatea omoara sobolanul,viata asta mizerabila ma face al naibii de curioasa deci va trebui sa-mi satisfac curiozitatea traind ca un mort viu, walking dead and dying alive, ma revolt in existenta , fac manifeste, nu vreau sa plec asa din existenta, vreau sa ma lupt cu morile de vant in pavilionul cel bantuit si pe calea ferata electrificata, in suburbiile propriei minti care a devenit o gaura neagra. Hai... sa facem poza de manifest si sa mergem apoi la cimitir sa ne vizitam amicii ratati intru viata vesnica. Pour Cioran... Jusqu'a ma mort, vezi sa nu-l uiti pe maestru pe calea ferata!

Proces verbal Dedicated

Un soare bolnav straluceste deasupra Alcatrazului mai linistit ca un mormant vechi de 347 de ani si mai trist decat copilul fantoma care s-a aparat de sagetile otravitoare ale unui groaznic reloaded banal tremurand ascuns sub biroul din lemn de brad.
Azi am asistat la inmormantarea furnicii nevinovate, strivita fara mila de talpa dura a unui adidas albastru mai vinovat decat un criminal notoriu.
Cladire ce isi implora moartea, cladire in decrepitudine a pavilionului de bai care a coplesit de admiratie doamne elegante si domni galanti in 1916, care si-a trait anii de glorie dupa 1926, care a fost protejat cu strasnicie de locuitorii oraselului Alcatraz dupa razboi in 1946 si apoi a fost lasat in paragina dupa 1996.
Tu zaci acolo in parcul parasit si napadit de buruieni implorand privirile locuitorilor nepasatori ai oraselului care au uitat de tine; gloria ta a fost absorbita de un trecut atemporal scurs in gaura neagra a timpului, timpul care pana si el a uitat de tine.
Acum te viziteaza o banda de talhari care fac tevile tale sa zangane, faianta sa se sparga si usile de lemn sa scartaie in intunericul noptii infiorator de reci.
Ai ramas un cimitir al ruginii , sobolanilor si furnicilor nevinovate strivite de o talpa prafuita de adidas ce apartine copilului fantoma care bantuie inauntrul tau si isi ineaca amarul in peretii vechi cu tencuiala jupuita de ignoranta gardienilor hilari ai Alcatrazului.
Pana si soarele bolnav te-a uitat, cimitirule, toti te-au alungat din creierele lor si trec nepasatori pe langa tine dorindu-si sa fii demolat, ucis, sa treci in nefiinta, dar copilul fantoma tot mai coboara pe scarile tale subrede si pline de praf recitand o profesiune de credinta damnata.
Furnica nevinovata a fost inmormantata in cavoul ce miroase a iod de la subsolul cimitirului ruginit, iar adidasii albastri vinovati isi croiesc drum printre resturile de caramizi, tencuiala si cioburi.
Soarele bolnav se hotaraste sa bata in ochiurile de geam spart ale cimitirului, iar copilul fantoma isi taraste adidasii albastri pe strazile pustii ale Alcatrazului trist, pana sub biroul vechi din lemn de brad de unde va auzi cum tasntesc din nou sagetile ascutite ale altui reloaded.
Happy Easter pavilionule de bai! Happy Easter ,cimitirule ruginit!

Proces verbal Adio Nevroza


Am gasit piatra funerara a nevrozei si m-am apucat sa impusc realitatile paralele , sa le dobor una cate una si sa le inmormantez in cimitirele propriei constiinte. Ma mut dintr-o realitate irationala in alta ceva mai rationala, intr-o zona mai inalta, undeva pe "culmile stiintei". Coborasem de acolo in haosul existential de la marginea prapastiei neantului suprem cand mi-am dat seama ca ma simt mult mai bine in nebunia cunoasterii cautand explicatii 90% valabile pentru lumea asta care urla intr-una dar devine grozav de ridicola pentru ca eu nu o mai aud; vad doar niste gesturi fugare si disperate ale oamenilor care se mint singuri pentru a nu se lasa coplesiti de propriile eu-ri si personalitati.
Trec dintr-o realitate in alta, dintr-o frica in alta si dintr-o lasitate in alta inchizandu-ma partial in celula intunecoasa a unui surogat de gandire rationala dupa ce clopotul de sticla care ma despartea de aceasta lume ciudata a fost aproape spart. Vreau sa vad ce e cu lumea asta, sa o studiez de acolo de sus din celula plina cu carti inainte sa cobor si sa ma revolt cu toate puterile mintii impotriva ei. Inainte de a ma revolta impotriva lumii ma revolt impotriva propriei stari de a fi. Poate pare o tampenie, poate nu e revolta dar m-am saturat sa ma ascund pe calea ferata si dupa cladiri ruinate si sa ma adancesc si mai mult in balta nevrozei irationale.
E ciudata nevroza asta, te roade pana la eviscerare dar niciodata nu te eviscereaza, te lasa complet slabit , confuz si dezorientat, aproape mort dar niciodata mort de-a binelea. Parca am cazut din avion fara parasuta, de la 10 kilometri inaltime si acum trebuie sa -mi adun creierii de pe jos.
Good bye Cioran, ramai pe margine pentru o vreme, acum am de ingropat o nevroza dar stiti voi, nevroza asta are mai multe vieti decat o pisica zburatoare care cade zilnic de la etajul patru, se intoarce iar sus, cade din nou dar nu moare niciodata. Tot asa si nevroza, recidiveaza tocmai cand nu te astepti dar sper ca am arme sa o infrunt macar partial pana dispare de tot.
I'am sapat groapa. Nu, multumesc, n-am nevoie de popa, imi ajung dracii pe care-i am in cap, sunt suficienti pentru a-i canta vesnica pomenire unei nevroze pe care, daca nu o ingrop acum risca sa devina patologica si atunci nici ca mai pot scapa de ea. Deci, good bye nevroza, sper ca groapa asta e mai confortabila decat creierul meu pe care l-ai lasat fara materie cenusie si l-ai scurtcircuitat de neuroni.

Proces verbal Mediokratos


La mijlocul listei, in purgatoriu, mai mediocru de atat nici ca se putea, in purgatoriu zac urmarind cum trec trenurile ruginite pe calea ferata veche de 100 de ani. Ma plimb pe boulevard of broken dreams printre ruinele pavilionului de bai care cersesc indurare si ma tarasc ca un vierme turmentat pe asfaltul din care ies aburii emotiilor mediocre.

I 'm living on the fringes of society,ignored and doomed but commited to the harmony of the Universe and gazing at the stars with a glamour of hope.
I just want to take the law into my own hands and kill 2 birds with one stone but they all throw myself on the mercy of the court just because the law of the jungle reigns inside my brain. Nothing can stand in for my own conceptions and I have a trace of remorse thinking about my poor human nature with a touch of concern.
I don't like getting embarked in all these small human troubles, I don't want to live in the society which is robbing Peter to pay Paul , in the society which is keeping up with the Joneses.
I'm just living my protracted misery, trying sometimes to be assertive talking about the revolution against my own state of being. "I'll join with black despair and to myself become an enemy". I don't want to be the featherbrain, the loser,the wrong human being, but I have no clue about who am I for real.
I just won't let myself simmer down solving undemanding tasks, I choose only the most harrowing and gruelling problems to solve , even if I just feel that I hit rock bottom every second.
I want to drift away from my own nature, that's easier said than done, I know and I'm stumbling every day when I have to face my own breathe and to cope with my own existance.
I just live a life in dismay in the middle of the list, mediokratos in the purgatory seeking the hell.
I'm just the woebegone child playing near the craddle of filth, withdrawn and thoughtfully, gathering the ashes blown by the wind and making awkward steps down the boulevard of broken dreams.

Today is fear


Today I am just fear. Fear and pain.All my thoughts went away of my mind and fear is all that remains. That huge fear of nothing. There is me , full of fear, having my own mediocrity in front of me. It's so strange to see the foolish inside me staying right here, and starring at me.. My mediocrity went away and fear replaced it.I say to that foolish to go away and never come back but it doesn't . It looks at me and it enters again in my helpless human being full of pain and fear. It's part of me. But it will go away, I swear. I'll do my best to make all this mediocrity to leave me and never, but never come back. I hate it and I hate myself because of that.
I realize I need much more force and strength than I thought to ease all this foolish inside me. But I have to do it, no matter what. I'll keep myself plugging away... I'll keep myself trying...
Until then, today is fear... my fear

The story of the kid in the midnight- for Linkin Park


Hello, I'm right now , here in my hell
Trying so hard to get rid of my cell
You see, those people they are falling apart
Letting the kid to cry alone in the dark
They don't know they're lost inside their busy minds
Inside the physical problems of the contemporary times
So blind, so far away they never realize
What do the kids say, they always minimize
So let now the clouds shove the sun aside
And let the kid climb up to the other side
The side of no fear, the side of no pain
The side of the numb feelings erased by the rain
The side of no dark, the side of no pride
The side of revolution against the human mind
The science will come, erase all the pain
And let 90 percent of things under some explain
You see, the kid is so alone up there
In the tower of light, of the black hemisphere
I know this is cowardly, another sense of fear
But why should the kid go again in their world
On the planet of bad people, mocking and hurt
Disappointing crashes, poems of nothingness
In the chaos of the mind, of the killing loneliness?
They always turn their back, let the kid alone in the park
While the mind runs ashtray in the chase with the dark
No thanks, I prefer the pain given by knowledge
The pain you never learn in their idiot silly college
The pain of infinity, the pain of loneliness
Inside an equation describing the nothingness
So I will stay up here, in my darkest place
Lighted by the stars, living at fastest pace
Inside the equations, inside my only race
Against my own limits against my own place
Against my state of being so small and misread
Against the paranoia, against all their threads
Which keep me down inside this dark and scary cell
Where the frozen hell becomes overwhelmed.

Vizita


3 februarie 2007, Bucuresti. Vizita antologica la Muzeul National de Arta al Romaniei.
Parter- 7 sali enorme pline de icoane si alte obiecte bisericesti din secolele XIV- XVII. Ma mir si acum de puterea de rezistenta de care am dat dovada atunci cand, dupa ce am trecut prin 3 sali unde numai figuri de sfinti mi-au defilat prin fata ochilor, simteam ca ma apuca disperarea. Am mai rezistat inca 4 camere concentrandu-ma in anihilarea impulsului de a-mi lua talpasita din acea enorma biserica improvizata. Privirile acelor persoane care au fost, mai sunt si vor fi adorate sute de ani de acum inainte ma apasau pe creier. Imi dau seama de obsesia poporului roman pentru religie . In secolele XVI-XVII artistii iubitei noastre tari nu pictau altceva decat icoane si biserici ceea ce denota oarecum o forma de involutie si primitivism, in occident lumea a evoluat ceva mai repede. Adica se picta is altceva, nu numai biserici si icoane. Rembrandt dormea demult in cimitir si in Romania inca se pictau sfinti, fecioare maria si hristosi in cantitati industriale. Primele portrete apar la noi in tara abia pe la 1800. Jalnic!
Ne oprim in fata figurii sfantului Nicolae care tine in mana o carte , deci a fost scriitor..In mod sigur a contribuit la realizarea acelei sfinte traditii la care deocamdata am alergie asa ca, daca isi pastra ideile pentru el , filozof ramanea.
Are o figura care pare blajina si linistita insa eu vad numai spaima in spatele aparentelor. Se observa un fel de "bumbi" - proeminente pe fruntea sfantului, cica a fost intelept. Hmm.... daca a avea fruntea umflata inseamna ca esti destept ma plec in fata lui intrucat eu nu posed asa ceva in cap... Acest batranel blajin si din cale afara de speriat mai face un semn cu mana care reprezinta semnul grecesc al unei initiale din numele lui Iisus insa eu, departe de a vedea asta am impresia ca face cu mana semnul OK si spune "OK baieti, e in regula daca va inchinati in fata mea si e si mai OK daca aveti impresia ca si credeti, inseamna ca am reusit sa va manipulez cum trebuie..."
In stanga marelui si importantului sfant ma priveste condescendent o alta mare sfanta, fecioara Maria a carei mantie de culoarea purpurei a fost pictata cu o vopsea foarte rara care se obtine prin uciderea cruda si nemiloasa a sute de melci nevinovati :-)) . Ma gandeam sa ma alatur asociatiei militantilor pentru impiedicarea uciderii melcilor purpurii ( n-am aflat inca numele acestei specii damnate) asta in cazul in care s-a gandit vreun nebun sa o infinteze ca eu n-am chef sa ma apuc de infintat asociatii , oricat de nobil ar fi scopul... oricum, pictarea acestei icoane a fost precedata de crime revoltatoare impotriva unor bieti melci fara de pacate pamantesti, atata paguba ca sa pictezi o amarata de icoana !
Trecem mai departe, alta pictura- coborarea lui Iisus de pe cruce.Apostolii si oamenii din jurul lui erau atat de suparati incat pareau mai morti decat rastignitul insusi. Uff! Atata jale pentru cineva care " de 2000 de ani se razbuna pe noi pentru ca nu a murit pe o canapea", si oricum a inviat deci, 0 Killed.
Un sfant mai interesant mi se pare Ioan Botezatorul, cel cu parul ciufulit si cu blana pe umeri care isi tine capul decapitat in mana, sfant anihilat in perioada lui de glorie fara sa banuiasca macar ce faima va trebui sa suporte post mortem.
Toti acesti sfinti si sfinte le inspira tuturor o privire detasata si blanda, dar eu am impresia ca ma privesc cu superioritate... E O Killed ,ei au bumbi pe frunte si eu n-am deci sunt destepti si eu ignoranta dar asta nu ma impiedica sa -i ignor. Unii dintre ei au pupilele dilatate, ceea ce inseamna ca in creierul lor predomina actiunea sistemului nervos simpatic care le induce spaima si anxietate. Normal ca le e frica daca urla dumnezeu la ei si le spune ca ii trimite in iad daca nu fac pe sfintii...
Mai vad o pictura a ingerului Gabriel, mesager mai rapid decat orice messenger, de ce nu fac rost si cei de la yahoo de aceasta tehnologie? Poate prea- pomenitul Gabriel ar fi de acord sa le dea exclusivitate....
Alta pictura a lui Iisus care se uita la mine atat de urat de parca ar fi primit un pumn direct in fata, hmm... poate fusese anuntat dinainte de moartea ingrozitoare care il asteapta si incerca sa se obisnuiasca si sa se consoleze cu ideea ca or sa il slaveasca toate babele dupa ce moare si mai si invie pe deasupra.
Ce fete suparate si bosumflate au unii sfinti! Normal, acum cateva sute de ani existau o gramada de oameni care se inchinau in fata icoanelor acum ajunse exponate de muzeu, oamenii aceia isi manifestau credinta in "n" moduri, acum lumea se inchina in fata altor icoane ,cele din muzeu sunt lipsite total de adoratie si slavire si de-aia se uita urat la cei ignoranti ca mine care nu pricep asemenea lucruri subtile cum ar fi traditia ortodoxa.
Dupa parcurgerea a 7 sali in care am scanat icoane si fete de sfinti, dupa 2 ore de disperare (atat a durat vizitarea acelei biserici improvizate), aveam impresia ca am fost complet exorcizata intrucat in cei 17 ani de cand fac umbra pamantului degeaba nu mai vazusem atatea figuri bisericesti cat mi-a fost dat sa vad in acele 2 ore antologice. Insa, exorcizarea mea a fost facuta in sens invers intrucat alergia mea la popi, icoane, biserici si sfinte traditii a crescut si mai mult in intensitate si am realizat ca deocamdata in mine s-a instalat un nihilism absolut in ce priveste toate formele de manifestare a religiei si toate zonele de fan-club ale lui Dumnezeu.
Aici mi-am incheiat dizertatia. Amin! :-)))

The last day of my summer holiday


I'm standing alone in a desolate place, near a huge, abandoned and damaged building.I'm just a kid, an abandoned, damaged and lost kid. I'm holding my small teddy bear in my arms and gazing around me. Nobody. Nothing. No voice. It's getting dark and cold. But I don't care. I'm looking in my teddy bear's lifeless eyes. It's name is Frederic. I feel sick, alone and lifeless.What is life, Frederic? Don't you know? Who can tell me? Who can answer me to that question? Somebody said once upon a time that life is happiness and joy. Happiness and joy? I can't believe my ears. No... it's not happiness and joy i'm sure. It's just pain maybe. Huge pain and fear,nothingness like I feel...Do you understand Frederic? What do I live for? What the hell do these people live for? We're all here fighting one another, seeking our dreams, looking for salvation that never comes. For what? We are self distructing ourselves, living without a reason. We'll destroy the planet one day, I'm almost sure. But until then we'll continue to live and fight on the way to death. For what? After a hundred years nobody knows the place... and the names... Everything that we are will be forgotten and they all will live like we wouldn't have existed before. I'm walking around the corner trying to find what on earth am I or who on earth am I. No answer of course. I don't have the slightest idea. I just have to live in this conditions no matter how. I'm reading lots of books, philosophy, solving maths problems, physics and chemistry. Is it worth? I'm doing that trying to find out who am I because philosopher Socrates said long ago that we have to discover ourselves. But I can't. The only thing I know is that I'm mediocre. Very mediocre even if I don't look like. But I'm trying hard to escape of this stupidity... I have Nietzche's book in my backpack but I'm afraid to open it. I'm afraid of something I don't know. It's a huge fear of nothing. I'll enter in that damaged building even if it's dark.It's dead like my memory so I'm not afraid to enter anymore. This town is lost like I am. This town will rise like I'll maybe never rise. I say "maybe". I don't want to dream in vain because I'll get more depressed and I can't cope with more depression. I feel like exploding. I feel also that something is burning inside me. I have to discover something because I exist. I exist so I have to do something. It isn't worth wasting time. Well, I'm a person full of contradictions. If you think you know me, in fact you don't know me because I don't know myself. I'm living on this planet like other 6,000,000,000 people. On this planet which is spinning around the Sun with about 1,600 kms per hour...The Sun is spinning around the centre of the Galaxy which is spinning around other galaxies which are spinning around... I've got dizzy, sorry. I'm really nobody. A nobody full of nothingness. That's me. It is your problem whether you accept me or not. If I won't become a great scientist I don't know what will happen... I can't imagine. I have to discover something if I live anyway. Sometimes I don't care about me but I have to care if I want to become somebody...Come on Frederic, we have to go. The people on the streets have gone away because it's dark. So now I can go home when the town is all empty. It's enough place for my soul now...If the "soul " exist of course.

What am I today?


Today I am the stupid
Today I am the nothing
Today I am the fool
Today I am the mediocre
Today I am the stranger
Today I am the fear
Today I am the painful
Today I am the brainless
Today I am the loser
Today I am the unknown
Today I am my killer
Today I had to fade
Today I had to fall
Today I had to fail
And it's MY blame for all.
Today I'm feeling like having a knife into my flesh
Today I am the tearful
Today I'm the frustrated
Today I am the sad
Today I'm the depressed
Today I am the darkness
Today I am the hell
Today I am the chains
Today I know the less
Today I'm angry and
today I'm back in black
Today I am the paranoid
Today I am the crawler
Today I beg the light
And also beg the darkness
Today I beg your friendship
And also beg my loneliness
Today I beg the face
And also beg the reverse
I'm dying every day in this overwhelming pain, lost in this hell called life killing myself every second and losing my conscience every minute.
"Ma revolt, deci existam.Si suntem singuri". -Albert Camus

Mediocre


"I was born intelligent but the educational system made me stupid"- one of my mottos
I try so hard to kill mediocrity by reading, studying , reading and studying, but no result... I feel stupid , fool...too fool to live...
Today I've been writing 20 pages of English exercises. My hand hurts but I won't stop until I had improved my English... And I've read 100 pages about relativity and I've also read 52 pages about the human tissues and human brain... Still not enough.. I need more, more information, I don't want to me mediocre anymore! If anyone knows, please tell me how can I escape of mediocrity because it's killing me!

Cut myself away


Today I' ve had my hair cut because I' ve been too bored to brush it every morning. I was wasting time and the time is precious [if the time exists , of course]. Now my hair is short and I can stay a lot without brushing it. Now I even forget looking in the mirror at morning... I just hate myself and hate all I am. I hate my stupid brain and the fool person I am. I want to cut myself away from this world, to dissapear in a place where no one knows. The best thing would be to eliminate all the causes which went to my existance on this planet. It's so easy to cut your hair... why can't I cut myself away?

The bug


There is a bug on the wall. A small, black bug. I'm gazing at it thinking about it's vision of the world. Because I'm almost sure that the bug is having an own oppinion and philosophy about it's small life and death. Our world should be so hard and complicate for a small, black bug. Now, it's crossing my room from a corner to another thinking maybe of a better path, the path is so long...
My uncle entered : " Go ahead and kill that bug", he said before to leave. But I couldn't. I gazed at it for a few minutes and then I opened the window to let it fly away. That life of the small bug doesn't have any sense for the most part of people. But it doesn't matter. I'll let it live it's small life. I'll open the window.
That also happens with me. In this world, between these people , I'm like a bug on the wall. They don't like me, they always mock me, talk things against me, try to hurt me, they want to get rid of me, I'm boring to them, I'm annoyant to them... I don't care too much about that. But I have a question:
Will they kill me or they'll open the window to let me fly away and live my life full of nothingness?

Love science


I love science. My idol is Albert Einstein. My aim is becoming a great scientist doctor...I'm trying to understand this world. I wonder about everything and I'm amazed about everything. I've just read a book about relativity and I've studied Lorentz's transformations. I want to understand... and it seems so hard. I want to discover a part of this Universe. Can I do that? I just know I have to study because that is keeping me alive. If I don't study I fall in depression because that questions without answer come again to my mind... I like them and I hate them. Those existential questions which have been hunting me since I was 12 years old. They're killing me and they're keeping me alive. It's strange. My consciousness of studying is living in my body and it's hurting me second after second... I feel like living with my eyes wide closed. I just see books, nothing more. I can't see or hear people... I can't feel and touch things... I just see the words on the page and keep the ideas in my brain. I have that strange feeling of non reality again. I just want to understand the world. That's all...

Brain blown into fractions


Psychically talking, there's just a second between keeping the integrity of your own brain untouched and blowing it into fractions. All the fragments of grey matter in my brain have leaked into a black hole, followed by some cosmic dust, and my forlorn human being is trying to buy some determination from the supermarket in the Andromenda Galaxy. I was just testing the Twin Paradox when I realized that I'm getting into mischief for the sake of please some aliens who are just prying into my business.
Wake up, wake up repentant inside your wasted prison cell and sweep away all these dizzy thoughts. What the hell am I done here? I've created my own duty and my own fragile thinking system but still I have to endure the tought judgements of my stern conscience. I'm arguing my brain reproachful adn I'm stirring to reach the core of my long penitence between the pages of a book. I act rashly, never unkind, rather naive and woebegone trying to reach an etablished purpose and bring my imaginary troubles to an end.
Just shove the black hole sun aside, bring back the grey shadow and watch them flee scarred while the twilight embraces the space around the penitentiary in a cold night. The smoke and mist blow out, this is when the ghost kid is starting the skirmish with the demons of the fragile nightmares, hanging the science on a thread and delaying the redemption just for the pleasure of chasing ,seeking and fighting in the lonely war.
The cripled brain has no arguments for wandering around the walls of damnation. Just take a glance to tthe naked sun, no mercy is shed to the meek and no salvage is given to those who betray the high principles of my hurted human being.I have no compassion.
Science beckons me, I'm searching another land, my anger is reaching the climax and I no longer want to stumble over my sick mind's deceiving ilusions.I had my time to fade dying on the floor and now I'm requesting my time to rise from the shadow and get the best I can from my grief-stricken blown out black hole brain. That will be fine with me as long as I'll be fighting alone in the war against myself. I'm my own worst enemy....

Insomnia


Now I'm laying on the floor of my room and I look at the white ceiling. It will be another night of insomnia and overwhelming pain. When I have insomnia I feel somehow out of the world and I see all the things very strange. My computer looks like a spider, my lamp looks like an octopus, the mouse looks like a bacteria, the window looks like a ghost, my chair looks like a bug, my school bag looks like a dog, the wardrobe looks like a monster , the telephone looks like a racoon, the pencilbox looks like a cat and my brain looks like a black hole! And of course my body has to look like something. I have fever again, I 'm sick and I'm too dizzy to think how do I look like. Maybe I look like a huge bug like Kafka wrote in his story "the metamorphosis" or like K' tee said...This planet is spinning around with about 1,600 kms per hour and we all are spinning with it. That's strange. I would really like to fall down in the space. I would like just to fall down from this planet, to defeat the gravity and all the things which make you die in space and just fall. Fall and never stop. Fall until I'll die. If I were on a spaceship now I could make myself fall in space. Just to feel how is it...Hey look, now I can see the books on my table. It's full of books .No they are not books, they are some huge worms.I have to stop again that feeling of non- reality because I don't want to cut myself again like I said before. I feel now that I 'm broken out of existance and it's a great feeling. It's so silence. I wish I were outside now in the empty town without any people and with all the lights on. That's my favourite kind of town. An empty one. Other nights I just gaze on the window at the empty street, I just see the empty street and sometimes I watch it for 5-6 hours while all the thoughts are overwhelming me. It's a world which I can't define. I'm just a part of a species , of the human species like an ant is a part of the ant species. I'm asking: how do the ants see the world, or how do the cats see the world, that's a stupid question because this things have been studied but also a superior species is maybe wondering now"how do that small homo sapiens see the world?"Hmm, I can't stop my thoughts flow in my head. My brain is a black hole.. well a black hole is something while my brain is nothing. The comparation is not good. My brain may be rather a... mass of gelatine able to think elementary things? Maybe.Eh... I 'll start gazing the empty street, maybe I'll be able to think more intelligent because none of my thoughts have been intelligent since I was born by this moment. The most intelligent thing which I could have made was not to be born like Cioran said "L'inconvenient d'etre ne"... but causality made my fool entity to be born on this planet. Again Cioran said: "The fact that I exist prooves that the world doesn't have any sense". Is he right or not? I wish I knew... maybe someone of you can tell me...

Fallen into darkness


Today I'm fallen into darkness and fear. It was so hard to wake up and go on living in this world with people who I don't understand. I feel completely on the outside, I feel totally offline, I don't feel like being here, on this planet, in this place... I'm out of here.I try to hold on, to get on, to carry on because that's the only thing I can do to survive. That keeps me alive.The huge love for the people who love me and my books keep me on the line, they let me stay alive... I have no hope.That feeling of " hope" doesn't matter for me. I just live without giving up and keep trying...I don't understand the world and I can't understand the world because nobody can really understand it. I just want to understand a small part of our world, a milimetric one. And I need to study many years to understand that small part but I don't care...I feel better only after 7 hours of hard studying. I feel ok only if I push myself to the limits.I feel too tired to think about my nothingness so I can say I feel ok...

I always try. I always fail.

No matter...

Try again.Fail again.

Fail again.

Fail better...

" Cand nu voi mai exista, Dumnezeu o sa spuna: Fac atatea lucruri si toata lumea le intelege, acum nu mai este nimeni care sa nu le inteleaga."

Myself, the Nothing


Last night I had insomnia again. And , like I always do in the nights when I have insomnias, I'd lain myself on the floor and I started to imagine myself from the outside. I imagined myself laying in this room, laying in this flat, this flat which is on the boulevard, which is in the city, which is in the country, which is in Europe, which is on Earth, which is in the Solar System, which is in the Orion side of the Milky Way, which is in the Local Group of Galaxies, which are in the Universe known by us, which is into the Universe which we don't know, which is in... in the infinite Universe...

That makes me feel O.K. somehow because I can see how small am I, how small are we all the people, how small is the Universe which we can see by telescope and which seems to be so huge.. That shows me that we are persons without importance and we are just like all other species on the planet. We think about the animals that they are inferior but what about us compared whith the Universe? We are so inferior...

This thing is in my mind all the time and when somebody makes me feel angry , when they are trying to hurt me with their mockings I can pass over them so easy.. because it has no sense to be angry and say ugly words to them or worse, to revenge. We are too small and all these fightings one another to make ourselves feel bad are just stupid things. I can pass over them , I just don't care about the bad things that come from the outside and from the other people.

All that really hurts me comes from the inside. I try and try to escape of mediocrity and to answer all these questions which are scratching my head... I have to get out of this world and push myself beyond my mediocre limits... Because I just want to understand more, I just want to find out more. I know I'm a nothing but I want to find out why am I a nothing.. I want to discover a small part of this Universe which is overwhelming me all the time...

At 3 o' clock a.m. , after my meditation lying on the floor I started gazing the empty street. How beautiful is the city in the night with empty streets and all the lights on... the streets are so nice without those people who are scarring me...without all those people whom I don't care and who don't care about the world.

I like the night very much, because all is so empty and it's so much silence that I can think about my nothingness without being disturbed by angry voices and critcs.

So, I can't stop gazing the lights burning in the city of dust, pain and fear..

My favourite word


Last night I slept like a koala bear... but I didn't drink boiled wine like my friend said. I've read " Traite de decomposition" by Emil Cioran. It made me think so much and I was feeling the thoughts overwhelming me so much that I decided to sleep.And it worked! But it doesn't work all the time. Mostly, my thoughts overwhelm me so much that I can sleep neither a second all night.But it worked telling my thoughts to go away yesterday, maybe because I was too tired.
But that cursed alarm clock rang again in the morning so I needed almost half an hour to encourage myself to get up and go to school. At school where I see again that invisible wall between me and my classmates. I wish I didn't feel like coming from another planet. I just have no idea what to talk to them. I know nothing about computer games and movies. I know I have to socialize but I feel all the time that I need to stop talking and withdraw back into my world. I look at the pictures of the universe in my geography book and I start being overwhelmed by it's perfection.. This is my world where I go when my classmates are talking their problems and the teachers are boring the class with things I've already read about.Wondering in the front of the universe.. I can spend hours in the front of it's photos thinking about the laws which make it be like we see it..It's so much mistery here..but also so strange...why is the universe like this? I still don't have the answer..
today, our English class asked us which is our favourite English word. My favourite word? It is "mystery". I've always liked this word, and also love the word "strange".These are the words which I use more often and which I like most. And another favourite word of myself is " fear" and " pain". These are my words.. Now I'm asking you: which is your favourite word?

Hello from hell


Hello, it is me, from the hell I live in , from the hell which all these people have created and they have thrown me in here. Of course nobody asked me if I want to live in hell because nobody asked you if you want to live this existance which has been offered to you.
Only books save me from the hell, they stop me thinking about the problems which are scratching my brains, a lot of problems... Now I just wonder at the fact that I'm staying in the front of this computer. Is it a computer? Yes, it is a computer because people call it computer. I can't give to it other name. I have to spell the names of the things which people have invented. So I have to say this is a computer even it looks like an insect...
I'm sick, I have fever, no school tomorrow so I can read what I want even if I have fever. I just like to force my brain to the limits... You know, when you are sick you see the world in other way. Now I have again that feeling of non-reality which is becoming deeper and deeper so I have to write because if I stop writing I'll have again that will to cut my hand to see if I still exist... and it hurts also to cut my hand and to see that I exist in this hell...
Now I'm thinking about the words of a Romanian writer...
"Multe vezi accidental si multe observi cascand gura la aceasta lume din care, vrei- nu vrei, tu insuti faci parte.
Singurul lucru care mi se pare logic este sa ma mir... Si daca nu ma mir de toate cele, sufar si disper de conditia de precaritate in care exist, de tranzietoritatea tuturor lucrurilor care imi sunt cunoscute, de viziunea oscilanta care ma locuieste..." Mai sa fie dar ce mult seamana cu mine...
"Daca totul nu e decat un joc absurd, pe margini de prapastie, atunci tragedia e in floare, nu insa pentru nesimtitori si hilari, ci pentru cei care sunt munciti pana peste puterea lor de rezistenta. Totul parca se acopera in ochii mei cu un lintoliu de intuneric, ca si cum fara firul calauzitor al Ariadnei ne-am pierde si am pieri intr-un labirint!"
Arsavir Acterian- " Jurnal in cautarea lui Dumnezeu"

Letter from hell


Hello from hell people! I'm here, in my hell, in the hell of fear and mediocrity made by Alex Dolfi. It's so cold over here and pain because it hurts so much being so stupid. The chains of mediocrity have fixed me upon the frozen ground and I can see just darkness coming from the black sky above my head. I'm so tired fighting here, trying to break these heavy iron chains and bleeding to reach all the books and things which I would have to know, study and learn. Where is my power of revolution? This is happening in this hell, you loose the force of fight and defeat, the power of your brain is dead and your conscious is minimal. Mediocrity puts a veil upon your eyes and a mist in your brain, you can see, feel and know nothing , no light at the end of the tunnel . You can just reach your own nothingness. This is the hell of confusion, reality is without any shape, I can't distinguish between fantasy and normality, I can't see and be in that way the others call "normal". I'm a nothing full of stupidity, lost in the hell of mediocrity created by my own mind. Bsut it isn't worth going on like this. It isn't worth trying to continue living in this damned hell and the most idiot thing i can do is to become lost deeper in my own mediocrity. No. It's over. I need another world, another hell of pain and fear but not a hell full or dark, not a hell where to be blind like here. I need a hellwhere it will be possible to see the light at the end of the black tunnel. A hell with a black sky but with some stars shining above. I don't want to get lost in nothingness. I don't want to carry on being the most stupid person on this planet. I must rise from mediocrity to normality. To a state of being which I can call "normal". I don't want to reach the way the other people think it's normal. No. I'll build my own normality, a new state of being made by Alex Dolfi. The war begins, I need much will , enough will to break the chains of mediocrity and start running to normality which is the second step I have to reach. The next level will be intellingence. But there is a very long way to go. I must throw away my stupidity first, and that is the hardest part of this war. Books will be my weapons, my brain and conscious will be my powers. I must find the mind which I've lost for such a long time. I must seek to make the sky above my head less dark. I don't care how hard it will be, I can't live in this foolish anymore. It's time to rise...The most stupid person on the planet, Alex DolfiP.S. The First World War against mediocrity begins, soldiers number is unlimited. If you think you are too mediocre and you want to fight near me and the others who are too stupid, contact us.