marți, 6 aprilie 2010

Discurs iluzoriu & fuga de lucruri inutile



Urmăresc atent caricaturile umane care trec grăbite pe Victoriei. Pe semne că este ora 4-5 PM şi au ieşit de la serviciu. Acum se îndreaptă rapid spre supermarket pentru aprovizionare şi apoi vor umple metrourile sau vor participa la infernalul trafic de suprafaţă. Eu am amorţit pe scări uitându-mă la ei şi aproape atinsesem acea stare de "Nothing can amaze my mind" când am decis să mă pun în mişcare. În cap îmi suna primul album al celor de la Dead by Sunrise pe care îl ascultasem înainte să ies din casă. Zgomot. Doar 1-2 acorduri de chitară mai interesante în rest aceeasi chestie repetitivă şi stare de "Trembles & quakes for the sake of depression". Mi se părea interesant noul side project al lui Bennington dar se pare că nu era decât recycled & damaged Linkin Park. Mi-e dor de revoluţia din Meteora şi Hybrid dar astea sunt departe. Vorba lui Mike Shinoda "What goes up has got to fall".Se pare că şi Chester este de acord. Eu n-am de gând să urmez acest dicton aşa că plec spre Romană. Mă ciocnesc de un cetăţean grăbit cu o mulţime de pungi în braţe, îmi cer mii de scuze şi îmi reiau mersul. Uneori mă simt ca o sălbăticiune scăpată în luminile oraşului. Mi-e teamă de întuneric şi de locurile unde oamenii vorbesc în şoaptă. Ooops era să mă calce o maşină. Opresc muzica. Parcă am creierul plin de acadele lipicioase. Şi verzi. Mă holbez în vitrina unei librării şi lângă mine apar o doamnă şi un copilaş. Pe semne că bebe era foarte agitat pentru că doamna îi explică pe îndelete că dacă se potoleşte, din vitrină va ieşi Alice from Wonderland împreună cu iepurele ăla mare şi alb care or să-l ducă şi pe el în ţara minunilor. Se pare că are efect pentru că bebe se linişteşte. Vrea să vină Alice. Dacă ar şti săracul că toată lumea asta de ciocolată îl minte într-un hal fără de hal. Doamne ce mult îl mai minte. Dar o să afle el. Îl compătimesc. Sincer.
În capul meu Alice este in chains iar wonderland a devenit o micuţă cutie de conserve. Unde or să ducă toate astea? La un 3D updatat? Nu. M-a dezamăgit Tim Burton.
Am mers 4 ore în ziua aceea. M-am gândit la multe. Poate prea multe. Dar unele amintiri trebuiau arse. Şi aruncate cât mai departe.
Ierţi şi pleci din viaţa lor dar se pare că nu este de ajuns. Vrei să dispari. Nu te lasă. Nu pricepi de ce pentru că ţi-ai încheiat toate conturile, ai analizat şi expus întreaga situaţie, ţi-ai asumat toată vina şi ţi-ai mărturisit păcatele mai ceva ca la spovedanie. Nu ajunge, tot vor mai mult. Numai atât? ţi se spune. Sigur mai este ceva la mijloc. Urmează o avalanşă de întrebări.Interogatoriu. Ne învârtim în cerc şi nu ajungem la nicio concluzie. Nu există concluzii în nebunie. Încerci să închizi uşa în urma ta dar vin după tine. Bat cu pumnii şi cu picioarele, ţin de colţurile hainelor tale, te prind de mâini şi încearcă să te tragă din nou înăuntru. Staţi fraţilor, ce-aţi păţit. Urlete, ţipete. Te cauţi prin buzunare după telefon, vrei să suni la salvare sau poate la spitalul de nebuni. Ţi se smulge şi telefonul din mână. Zău că au luat-o razna. O iei la fugă spre fereastra deschisă dar te trag înapoi. Nebunie curată. Se sparg obiecte. Se rup cărţi. Te trânteşti pe canapea resemnat. Poate obosesc până la urmă şi le poţi înşela vigilenţa. Acum se ceartă între ei. Urlete, ţipete. Lucruri sfărâmate.Plânsete. Se pare că au uitat de tine. Uşa a rămas întredeschisă. Îţi recuperezi telefonul spart de pe podea şi o iei la goană. Parcă te urmăreşte cineva dar ai hotărât că nu vei mai privi înapoi niciodată. Alergi drept înainte pe străzile ude. Fără ură, fără resentimente. Fără întoarcere.
Nu contează în ce metrou te urci. Ai scăpat. Dar stai puţin că sună telefonul. Tot ei sunt. Vor să te prindă. Răspunzi încercând să explici ceva dar degeaba. Oamenii ăştia sunt imuni la cuvintele care nu le convin. Vor explicaţii. Tu ai secat de tot. Nu, nu vrei să fii iertat. Nu ai putea pretinde aşa ceva, doamne fereşte. În ochii lor ai comis nişte crime abominabile demne de focurile iadului. Vrei să fii lăsat în pace. Ce naiba, nu pot să considere că ai murit pur şi simplu? Oraşul ăsta are 2 milioane de locuitori, pot găsi şi altul la care să urle.Căruia să-i ceară explicaţii.În faţa căruia să devină stropitori umane. Ce mai vor? Acte scrise, semnate ştampilate cu fiecare greşeluţă pe care ai binevoit să o faci de-a lungul celor aproape 21 de ani de existenţă? Se poate face şi asta. Nu, nu ajunge. Mai urlă ceva în telefon dar deja ţi s-a luat.Închizi.Îi adaugi la lista de numere filtrate. Ajungi acasă şi te trânteşti în pat sperând că s-a terminat. Bâzâie telefonul- 10 sms-uri. Indescifrabil. Te lasă nervii. Filtrat din nou. Bubuie messengerul de offline messages. 10 new mail messages. 20 new mail messages.100 new mail messages. Serios, ar trebui instituită o lege împotriva acestui gen de disperare. Le ştergi fără să le citeşti. Persoanele în cauză sunt adăugate în lista de ignore. Linişte câteva zile. Revii la normal şi îţi faci ca tot omul cont pe facebook. Vai de capul tău. Ai nimerit fix în bătaia puştii. Pardon, a tancului. În timp ce tu îţi vezi liniştit de viaţă, o întreagă pânză de păianjen se ţese în jurul tău. Adresele de mail ale colegilor/ prietenilor ajung în listele de messenger ale unor oameni care nu există. Sau există dar au un id fals. Pardon, mai multe id-uri false. Intri pe mail să-ţi iei cursurile şi te trezeşti cu mesaje de la cunoscuţii care au fost contactaţi de către acele id-uri care le cereau date personale sau mai puţin personale despre viaţa ta, persoana ta, identitatea ta. Mai mult, sunt avertizaţi să nu se apropie de tine pentru că ai clar probleme, eşti bolnav, tarat, condamnat, agramat. Oamenii încep să te întrebe cine te urăşte în aşa hal încât să spună asemenea lucruri despre tine. Ce nebuni domnule, ce nebuni îţi spune cineva. Pai da, ca să vezi. Cad ghiulelele pe tine. Măi să fie dar multe crime oi fi făcut la viaţa ta. Ştergi contul de pe facebook şi îţi vezi de examene. Poate se calmează această absurditate. Inutil. Nu merge să-i fraierim pe alţii? Booon, trecem din nou la tine. Lista ta de messenger ajunge să fie invadată de 10-20 add request pending pe zi , de la id-uri care mai de care mai cretine şi idioate. Ce-o mai fi şi asta fraţilor. Le dai deny, unul câte unul apoi încerci să vezi de unde vine tărăşenia. Abordezi unul din zecile de oameni refuzaţi şi întrebi cu bunăvoinţă de unde are id-ul tău. De pe imvisible, răspunde. Imvisible? Ce-o mai fi şi asta? Google search. Un site unde poţi să aflii statusul real al oricărei persoane cu cont pe yahoo. Cu alte cuvinte vezi dacă omul respectiv este available, invisible, busy sau mai ştiu eu cum. Şi orice id pe care îl verifici rămâne acolo şi oricine te poate contacta. Măi să fie. FBI in person. De aici apăruseră add-urile ca ciupercile după ploaie. Neştiute sunt căile internetului. Deja te simţi ca Alice in Wonderland. 100 de întrebări şi necunoscute, căderi dintr-un site în altul, evadare din conturi, scăpări de facebook şi întârziere la print-screen. Ciudată lumea în care ţi-a fost dat să cazi.
Gata, ţi s-a golit creierul. Jos pălăria. Oamenii ăştia au dreptate. Da. Perfectă dreptate. Şi sunt al naibii de deştepţi, nu-i aşa? Te găsesc până şi în gaură de şarpe. Nu te-ai fi gândit niciodată la una ca asta. Id-uri false, sms-uri interminabile, pânze de păianjen în toată webosfera, spargeri de parole, şantaje cu convorbiri vechi salvate în notepad şi ţinute cu grijă în arhive, print-screen ca dovadă decisivă, imvisible.ro, răzvan alina andreea roxana cătălina david alina ioana răzvan cătălina devin reali, iau formă, consistenţă şi te caută zi de zi , oră de oră prin calculatoarele, minţile, arhivele, cunoscuţilor tăi. Creierele lor ameţite de pixeli scotocesc prin webosferă, criptează bloguri, sparg parole, te agasează, te enervează, te tachinează, te bulversează. Hei, stop! Ce tâmpenie. Pierdere de timp, zău că n-are rost să-ţi baţi capul. Dar tot rămâne o veşnică şi eternă întrebare. Oamenii ăştia CHIAR n-au ce face? Vreau să vină Alice.