luni, 1 decembrie 2008

Cutitul din vena




Men at work on the corpse
20 de bisturie iau startul deasupra cadavrului
taiat ca un tort în timp ce
desertaciunea tasneste instantaneu
din artera brahiala
Ma ustura ochii si nu e de la formol
e incredibil cat de magistral reusesc
s-o dau in bara permanent și
să n-am nicio scuză pentru asta 
M-am săturat să strâng in brațe aerul aseptic al iernii
și să imi presez încet vertebrele de calorifer
in cautarea unui surogat de caldura umana 
Stiu ca am dat-o magistral in bara
si n-am nicio scuza eu care
ma pricep sa tin de mana cadavre
si nu oameni

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

De ce ma doare de ce



Perplexitate de P20 intr-un sfarsit

de week-end gol in care 

n-am facut decat sa scrijelesc peretii

in cautarea luminii de dincolo

I was best before 17.04.1989

dupa care 

am expirat anonim intr-un zgomot de elicopter

cu ciorile zburandu-mi deasupra capului

Mi-e frica sa omor gandacul de pe tavan

ma gandesc iar la voi si musc din perna

visand la Scandinavian Airlines

De ce aveti ochii atat de divortati

de ce metroul nu mai e metrou de ce am uitat

ca ma cheama alex

Ma doare capul

ma doare

vena pe care mi-ati intepat-o alaltaieri

ma doare mami imi pare rau ca n-ai si tu un copil destept

ca la noi e atat de frig si nu miroase niciodata

a portocale dimineata

derapez de-a dreptul sentimental cand ma gandesc

la oamenii din Bucurestiul interbelic

ma doare groaznic de rau sa stiu ca ei

n-au fost niciodata

atat de singuri

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Vreau sa nu mai vreau altceva


Azi pe fruntea mea scrie SHAKE WELL
m-ati agitat si invartit pe toate partile acum
mi-au dat lacrimile si ma gandesc cu disperare la Scandinavia
Am ametit intre doua cadavre pe culoarul mortii de la UMF
vreau sa nu mai vreau altceva vreau sa se stinga lumina si
sa plece toti vreau sa-mi dau seama odata cat de vie sunt
intre mortii astia caramelizati
vreau sa traiesc
fara alzheimer fara nevroza si fara propriile gloante apasand
pe spatele hainelor second hand
9 p.m. slow motion la Unirii 2
cip-urile mele sunt obosite
ma clatin si cad
intr-o triplă amețeală si dublă letargie
Noi trei existam dintotdeauna
noi trei o sa murim pe drumuri
band cidru de la Ikea

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Debit in Bucharest


N-am mai scris de o luna pe blog, nu din cauza lipsei de idei ci din cauza faptului ca, ajunsa de 4 saptamani in jungla bucuresteana si cu o groaza de cursuri pe cap, fara net in camera de 2 metri pe 2 metri a trebuit sa iau conformatia de soldat sovietic care accepta toate ordinele pe care le toarna Stalin si sa purced la drum. Care drum? Ala de boboc la facultatea de medicina. Sincer, nu inteleg de ce toti astia din anul1 se cheama asa. Eu ma simt mai degraba ca o oitza pierduta din turma de oite pierdute care cauta Amfiteatrul 2, amfiteatrul Sahia, biblioteca si alte alea si pana la urma tot la morga ajung.Si la propriu si la figurat. De exemplu in prima saptamana cautam cantina spitalului Universitar si intrand pe o usa m-am trezit din pura si absurda intamplare tocmai la morga intre doua cadavre care asteptau sa fie formolizate. Dincolo se faceau sicrie si mirosea a lemn proaspat.Deci tot la morti ajungi pana la urma. Insa am putut fara probleme sa imi mananc apoi portia de cartofi prajiti dupa ce am plecat de langa cadavre si am urcat 14 etaje pe jos pentru ca nu mergea liftul.
Am vazut si alte feluri de cadavre la anatomie... Nu arata deloc hidos,mai degraba ca niste mulaje,asta pentru ca sunt foarte vechi.
Atat despre medicina. Sa nu credeti ca o sa ma apuc acum sa aberez despre oase, muschi, nervi si alte alea. Blogul asta inseamna the other side of myself. Medicina e fatada. Starile care rezulta din pietrele aruncate pe suprafata apei ajung aici, pe acest blog.
Acum nu am idei. Aberez putin doar ca sa vedeti ca nu am murit. Am avut multe flash-uri in metrou dar din ele nu a ramas decat unul pe care o sa-l postez dupa ce termin cu aberatia acestui debit al meu in Bucharest. Bantuita permanent de complexul performantei, frisoane si Alzheimer I try to do the best I can to survive. Multi zic ca daca esti student la medicina iti mananci toata viata invatand. Dar eu nu pot sa le zic decat ca This is My life. Eu nu pot sa fac altceva decat sa vreau sa stiu din ce in ce mai mult. Vreau sa vad daca sunt in stare sa-mi depasesc nenorocitele de limite si sa sparg complet bolul de sticla. Aici in jungla nu ai voie sa eziti. In vagauna Alcatraz din care am aterizat daca ezitai erai un om ratat, aici daca eziti esti un om mort. Sistemul e jalnic. Medicina e teribil de dezorganizata, secretarele teribil de nevrozate si profii teribil de plictisiti. Corect, asa e la toate facultatile din Romania. Ca sa nu mai vorbim prin ce iad am trecut pana cand a fost gata camera de camin. Chiar daca vrei sa faci ceva pentru tara, tara nu iti ofera conditii decat sa-ti tragi un glont in creier. Asta daca ai bani de pistol. Dar parca tot mai simplu e sa te arunci in Dambovita. Deci cuvintele lui Kennedy sunt zero barat pentru Romania. Dar Revolution means Evolution. Revolta e starea mea reala si naturala de a fi si sper sa fie asa pana o sa ajung pe masa de disectie. O sa ma revolt pana cand or sa mearga toate lucrurile bine, asta insemnand pana la pastele cailor. Molusca mea persoana va incerca sa ajunga la stadiul de vertebrat si ar fi bine sa reuseasca pentru ca se irosesc prea multe fonduri pentru chestia asta. Molusca trebuie sa returneze fondurile cu dobanda cu tot si asta n-o poate face decat daca o sa capete coloana vertebrala. Deci, inainte mars!


P.S. A nu se confunda poza cu realitatea, intrucat nici laptop-ul si nici camera nu imi apartin fiind marca inregistrata Rox si Danutz. Daca puneam o poza de la camin v-ati fi urcat pe peretzi asa ca e mai bine sa vedeti ceva misto citind ceva deprimant. See ya later

vineri, 19 septembrie 2008

Impotriva scolii... cu spume!


M-au zapacit de tot scandalurile televizate si certurile permanente intre profesorii care cer in continuu majorari de salariu si guvernarea care se tot invarte in jurul cozii si nu rezolva situatia mizerabila in care se afla invatamantul actual. Intr-o scrisoare a unui profesor catre primul ministru publicata pe site-ul "Cuvantul" mai demult se spunea asa: dascalul roman ” nu a primit niciodata… loviturile denigratoare ca in cei 18 ani post –revolutionari si niciodata n-a fost mai defaimat, sfidat, injosit si batjocorit ca in timpul ultimei guvernari. ” Deci, atac asupra natiunii si guvernarii. Intr-adevar, guvernul nu isi tine niciodata promisiunile si natiunea e vesnic nerecunoscatoare dar, dascalul roman ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte sa ceara a n-a majorare de salariu. De ce?
Pentru ca in scoala in care am invatat eu pana anul asta ( “colegiu” cu vechime si asa-zisa reputatie) dascalul roman este cel care : vine la scoala pentru a freca menta, intra la ora cu 10 minute dupa ce se suna si iese cu 5 minute mai devreme, petrece 30 de minute din ora citind ziarul sau apostrofand elevii, preda o jumatate de lectie in timp ce vorbeste la telefon si a doua jumatate in timp ce mananca gogoasa adusa de elevul de serviciu, foarte des pretinde ca are inspectie sau sedinta si se sustrage voit de la ora, colectioneaza disperat diplomele elevilor in dosare pentru salariul de merit, comenteaza politica externa in timpul tezelor, spune glume fara perdea in timp ce da note, asteapta spaga inainte de examene, da la randul lui spaga pentru teza de doctorat pe care a copiat-o din articole interbelice, face meditatii cu carul si nimic la ora, da note proaste celor care nu se prezinta la orele suplimentare de acasa, si lista poate continua la nesfarsit.
De acord, nimeni nu e perfect dar se pare ca dascalul roman nu a invatat inca ce inseamna mustrarile de constinta intrucat cerintele acestuia cresc din ce in ce mai mult, salariul de profesor a depasit demult salariul unui medic rezident si tinde amenintator spre salariul unui chirurg iar veniturile suplimentare din meditatii sunt in panta ascendenta.
Nu mi-o luati in nume de rau dar la scoala eram pusa la zid daca aveam o parere contrara profesorului. Asa ca, o sa o spun aici.
Am obosit sa ma lupt cu morile de vant. In 12 ani de studiu la Penitenciarul Educational dascalii romani n-au facut decat anihileze si ultima bruma de creativitate pe care o mai aveam, sa ne aduca la stadiul de papagali cu o memorie de molusca, sa ne adanceasca intr-o crasa mediocritate si sa ne transforme intr-o masa de oameni usor de manipulat. In nici un caz nu au pastrat in noi “valorile traditionale ale neamului” dupa cum se pomeneste in scrisoarea de milogeala catre premier, ci din contra le-au eutanasiat.
Analogia pe care o fac profesorii actuali cu generatia de dascali din perioada interbelica imi da fiori reci, niciodata nu a existat o prapastie mai mare intre cele doua generatii ca in momentul de fata. Dascalul de acum nu mi-a facut nici un moment impresia ca “este consecvent in afirmatiile sale” sau ca “nu isi cerseste bruma de salariu” (citat din scrisoare) ci din contra… o face cu ardoare.
Sindicatele din invatamant nu fac decat sa ceara fonduri si salarii in timp ce calitatea educatiei scade pe zi ce trece. Ca nivel de pregatire fata de tarile europene suntem clar sub nivelul gropii Marianelor ( sub 11 000 m) . Desigur, scoala se lauda cu reusite la olimpiade internationale si studenti in strainatate dar de elevul de nivel mediu, cel care isi toceste baschetii si ghiozdanul in fiecare zi de la scoala pana acasa fara sa mai inteleaga nimic din ce se preda sau se vorbeste acolo ii mai pasa cuiva? De efectul pe care il au nenumaratele reforme si schimbari :e xamene, teze unice asupra elevului absolut normal, nu genial ii mai intereseaza pe domnii profesori?
La bac se copiaza de ani de zile din ce in ce mai abitir acum, de cand cu cele 100 de variante rezolvarte in tot felul de carticele si culegeri. Supraveghetorii se fac ca nu vad, copiii vor sa-si ia diploma si inspectoratul se lauda cu promovabilitate record. Dar ajunsi in lumea reala, fostii copisti habar n-au sa scrie o cerere sau sa comenteze un articol de ziar. Ii pasa cuiva? Nu. Noi vrem salarii, noi vrem salarii, n-avem bani, suntem vai de capul nostru ne urla dascalii.Da, inteleg ca sunt, doar de-asta sunt nevoiti sa faca meditatii si sa stoarca elevii zilnic de bani neimpozabili. Saracii... ar trebui sa le ducem in fiecare zi niscaiva paine si o cana de ceai ca nu mai au nici ce sa le dea copiilor sa manance...
De acord ca tot vor salarii, merite, bonuri, cupoane si mai stiu eu ce. N-am nimic impotriva. Dar atata timp cat invatamantul romanesc va fi la pamant si din scoala iesi de 1000 de ori mai prost decat ai intrat voi fi impotriva sistemului cu toate armele incarcate. Profii si ministerul au mainile murdare rau de tot. Si n-au suficient sapun. Pai ar trebui sa le majoram salariile ca sa poata sa-si cumpere, nu?
Insa nu generalizez.Exista si dascali care isi fac datoria cu prisosinta si pentru acestia am toata stima. Cei care intr-adevar constituie modele demne de urmat pentru elevi au ramas insa foarte putini.
As putea continua expunerea la nesfarsit dar nu are sens sa va plictisesc si mai tare. Pot doar sa mai adaug ca,nici in privinta culturii majoritatea dascalilor romani nu stau chiar chiar atat de bine precum se crede. De exemplu,fosta mea profesoara de istorie declara ca “Alexandru Ioan Cuza a fost ucis de legionari in 1859″ si o alta fosta profesoara de romana nu a auzit de existenta revistei “Romania Literara” , nici de existenta revistei “Cuvantul”. Ce parere aveti de asta?

joi, 18 septembrie 2008

No country for old dreams


Lumea nu mai are nevoie de visatori. Si nici nu mai ai de ce sa visezi in plin capitalism cand te gandesti ca nu mai ai decat 2 lei in buzunar pentru painea de diseara. Mi-am dat seama de multe vara asta, de faptul ca eram intr-un hal fara de hal de copil visand ca pot sa fug undeva, unde sa nu ma mai atinga rautatile omenirii asteia care ma tot calca in picioare. Total gresit. Nu pot trai intr-o izolare completa, sunt ca Diogene care s-a ascuns in butoi in mijlocul pietei publice. Stau si ma holbez la lume sperand ca lor nu le pasa de mine si nu iau in seama prezenta mea. Eram sub un clopot de sticla. Dar clopotul s-a crapat, apoi au inceput sa dispara bucati din el, a inceput sa intre frigul, sa ma ajunga sagetile lor otravitoare la care nu puteam sa raspund. Si nu pot nici acum.
Trebuie sa imi activez scutul anti-racheta si bagajul de expresii de contraatac. Adio America, Nobel si cercetari avansate... Hellcome to the real world, all my old dreams are broken in pieces. Am calcat peste cioburile lor cazute din avion odata cu mine. Chestiunile abstracte si visele fantasmagorice nu isi mai au locul intre coltii de rechin ai trotuarelor bucurestene. S-a zis cu sferele savante si societatile stiintifice la care visam mai demult. Au fost strivite ca niste sardele in RATB intre Pantelimon si Rahovei.
M-au ametit reclamele si problemele lumesti ale tuturor. Dar se pare ca asta e lumea reala. Nu stiu daca voi putea vreodata sa ma conformez fara sa mai am o farama de speranta ca va fi posibil s-o iau la sanatoasa spre alte zone ferite de intemperii. Existenta nu se mentine doar cu biblioteci imense si mega hugs desi le-as prefera pe astea doua in loc de orice altceva...
Stiu, sunt naiva si spun numai aiureli. Dar asa ma si simt, dezechilibrata, confuza, in continua cadere si ameteala." I have become comfortably numb" cum spuneau Pink Floyd. RIP Richard Wright :(
Nu mai am nimic de zis in momentul asta, mi-au inghetat mainile pe tastatura. A fost al naibii de frig in pestera azi. Alcatrazul s-a intrecut pe sine la elaborarea celui mai deprimant peisaj de toamna posibil. De-asta imi place mie toamna aici. Nu iti lipseste niciodata confortul de a fi trist tot timpul. Si nici sentimentul ca orice ai face, din gaura asta neagra nu vei iesi niciodata. Adica sentimentul desertaciunii. Dar tot trebuie sa plec.Sa ies din iadul asta si sa intru in altul mai mare.Poate pentru ca e mai mare s-or gasi si ceva supape de purgatoriu prin el. Numai ca frigul si depresia din vagauna mi-au intrat pana in maduva oaselor. Dar dupa cum am spus.. the old dreams are broken. Deci... Hellcome to the real world!

marți, 16 septembrie 2008

Fereastra e deschisa, as putea sa sar


Am ajuns din nou în văgăuna Alcatraz după câteva zile pline de peripeţii şi surprize (plăcute, spre marea mea surprindere). Am luat premiul 1 pentru poezia „Monstrocelul” la Licart. A fost ceva la care chiar nu mă aşteptam, toţi care au participat la poezie au fost foarte buni şi nu mă gândeam că juriul mă va alege tocmai pe mine. Am avut vreo doua zile acea „strange feeling of being just happy” care a dispărut rapid odată cu reintrarea în orăşelul penitenciar. Da, era tare ciudat să ma simt şi eu happy şi lipsită de griji întrucât anxietatea şi agitaţia continuă sunt stările mele normale de a fi. Normale? Cred că mai bine spuneam patologice.

In the end... înapoi în orăşelul unde „se nasc cu depresia în oase poeţi aspriţi înainte de vreme” vorba doamnei Constanţa Buzea. Ieri a plouat al naibii de tare şi acum e al naibii de frig. There are no crowds in the street and no sun. Ador luna septembrie. Rareori e prea frig sau prea cald. E un climat perfect pentru supravieţuirea viermilor fosforescenţi şi a moluştelor bete. Şi nici nu te bate soarele în cap.
Ieri am fost la penitenciarul educaţional cu foştii colegi s-o vedem pe dirigă. Eram cu ei şi nu eram cu ei. Nu ştiu dacă am fost vreodată „de-a lor” . Şcoala a fost întotdeauna pentru mine un iad, abia aşteptam o nouă ocazie să dorm la ore sau măcar să ies la tablă ca să nu mă mai plictisesc atât. Toţi profii încă mi se par nişte balauri dar nu din ăia care scot flăcări pe nas ci din ăia care dorm liniştiţi în peştera lor sforăind. Le iese fum pe nări şi trebuie să umbli în vârful picioarelor pe lângă ei pentru că dacă îi trezeşti din somn e jale. Se poate declanşa un incendiu.
Mă simt cam aiurea. Îmi sună continuu în cap versurile lui Kobain „ I’m too busy acting like I’m not naive”. E adevărat. Sunt al naibii de naivă şi al naibii de copil.
Mă bucur că am crescut fără calculator şi net. Aşa am învăţat să nu mă plictisesc decât foarte greu. Dar acum mi-e şi mai greu să mă adaptez într-o lume în care gradul de adorabilitate al copiilor scade direct proporţional cu dezvoltarea tehnologiei. Puştii s-au modernizat teribil şi acum calculează valoarea unui om după câte sute de euro valorează ţoalele de pe el. Sunt dezinvolţi, siguri pe ei, au întotdeauna dreptate, ferească sfântul să-i contrazici. Mă simt al naibii de prost în compania lor. Nu ştiu să abordez subiectele lor sofisticate de discuţie şi nici să am acea teribilă încredere în propria persoană pe care reuşesc ei să o aibă. Sunt naivă şi nesigură. Parcă am căzut din avion fără paraşută şi acum trebuie să-mi adun rămăşiţele de pe jos. Nu pot să mimez ipocrizia şi nici să fac promisiuni false. Nu pot să îmi fac vacanţa în străinătate nici să ma îmbrac de la Levi’s. Nu mi se pare nimic greşit în asta dar de fiecare dată când intru în cercul lor mă izbesc de superioritatea cu care îşi afişează noile achiziţii de marcă în faţa mea.Am impresia că sunt o jucărie în mâinile lumii ăsteia care mă păcăleşte şi mă învârte după placul ei. Şi un pansament. De fiecare dată când cineva are nevoie de mine încerc să-i sar în ajutor. După ce-şi primeşte porţia nici măcar nu mă mai salută pe stradă. Încetez să exist. Exact ca un plasture pe care îl arunci la gunoi după folosire. Dar tot nu mă învăţ minte. Îmi place să ajut oamenii. Îmi place să simt că ma pot face şi eu utilă la ceva şi nu fac umbră pământului degeaba. E şi ăsta un motiv pentru care m-am dus la medicină. În spital toţi au nevoie de tine. Ajuţi pe cineva, se face bine, treci la următorul. Nu se termină niciodată. Acolo nu voi mai fi un plasture de unică folosinţă ci un pansament refolosibil. Poate chiar o grefă de piele permanentă.
N-am nevoie de lumea lor strălucitoare, plină de reclame, afişe şi neoane orbitoare. Am nevoie de oameni în sine. De interacţiunea cu persoana, nu cu hainele Armani şi laptop-ul Apple. Lucrurile sunt al naibii de simple dar nu pricep de ce pare totul atât de complicat. De ce nu putem să interacţionăm deschis şi sincer fără atâtea tertipuri şi chichiţe. Fără atâta teatru şi îngâmfare.
Mi-e frică. În lumea asta rea trebuie să mă arunc eu de la 1 octombrie. Nu ştiu cum voi reuşi să supravieţuiesc având în vedere naivitatea mea patologică. Până acum am supravieţuit inchizându-mă în bibliotecă şi având relaţii amiabile şi diplomatice cu toată puştimea de mai sus. Dar toate astea nu pot dura. Cred că mi-ar trebui nişte mănuşi de box. Eventual şi un scut anti-rachetă. Da ştiu, mi-e al naibii de frică.
Gata, termin pentru că m-am săturat şi eu de trăncăneala asta fără rost pe care oricum n-o va citi nimeni.
Acum nu vreau decât un mega hug. Şi mai Iron Maiden pe fundal. Dar şi hug-ul a devenit o mare problemă. Despre asta.... poate altă dată.

luni, 8 septembrie 2008

Cum punem poezia noastra la treaba?


Aceasta este întrebarea pe care ne-o va adresa Răzvan Ţupa la atelierul Licart din 11 septembrie. „ A pune poezia la treabă” înseamnă aici a o face mai atractiva şi mai accesibila pentru publicul larg. Da, lucrurile nu stau deloc bine. Dacă am ajuns in stadiul de a încerca prin toate mijloacele să atragem publicul către poezie atunci e grav.
Practic, în România publicul iubitor de poezie este extrem de restrâns şi se restrânge tot mai mult pe zi ce trece. Majoritatea sunt diletanţi, din care recunosc că fac si eu parte. Populaţia nu mai are nevoie de versuri şi poeţi visători. No country for poets, asta e clar.
Nu se mai omoară prea multi cu cititul poeziei ci se preferă romane facile care pot fi uşor de înteles şi citit oriunde : în metrou, autobuz , avion, tramvai etc. Suntem într-o continuă grabă şi mişcare iluzorii create de dezvoltarea permanenta a tehnologiei. După opt ore obositoare la serviciu în faţa calculatorului, după ce ai schimbat 3 autobuze şi două metrouri, după o coadă infernală la supermarket ce faci? Ajungi acasă şi dormitezi în faţa televizorului sau deschizi o carte de poezie? Probabil 99,9% aleg prima variantă. Cărtărescu se întreba într-un articol mai vechi : „Puştii nu mai citesc, dar noi mai citim?” . Răspunsul a fost nu. Dar de ce nu mai citesc puştii?
Păi s-o luăm logic: când părintii puştilor respectivi sunt la serviciu 8-10 ore pe zi iar ei au acasă net, dvd-uri jocuri pe calculator şi timp nelimitat la dispoziţie câţi dintre ei vor mai avea chef să deschida o carte , nu neapărat de poezie ci orice fel de carte.
O mare parte din vină o poartă şi sistemul educaţional românesc. La orele de limba romană unde se dicteaza de fiecare data zeci de pagini de comentarii stupide şi greu de înţeles, unde daca în loc să citezi din Călinescu îţi spui umila părere eşti declarat atoateştiutor şi sfidator al autoritaţii profesorului, unde în fiecare an timp de 12 ani de zile sunt elogiaţi doar marii clasici, în afară de care nu mai există absolut nimic, iar literatura modernă în general este văzută ca literatură de mâna a cincea, unde profii n-au auzit nici măcar de existenţa „României literare” mi se părea că cel mai înţelept lucru e sa trag un pui de somn până sună clopoţelul care anunţă sfârşitul chinului. Acum nu generalizez. Ştiu că există şi alte tipuri de profesori. Dar aşa era la mine la şcoală. Ne dădeau liste interminabile de lecturi din literatura veche şi ne duceau cu forţa la sala de lectură. Pai aşa puştii nu vor fi stimulaţi în veci să citească. Eu ajunsesem să citesc numai autorii pe care îi ponegreau profesorii mei. Dacă citam din vreunul din ei la ore mi se spunea că sfidez autoritatea. Parcă eram într-o dictatură.
Ajungând din nou la întrebarea iniţială, e clar că acum poezia a ajuns un fel de artă de salon unde nu se înghesuie mai nimeni. Dar cum se face că deşi nu se mai citeşte poezie sunt o mulţime care scriu şi au pretenţia de a fi publicaţi şi elogiaţi? Nu ştiu dacă există cineva care n-a scris cel puţin o poezie în adolescenţă. Tot românul e poet, vorba proverbului. Dar nu se mai omoară mulţi cu promovarea poeziei. E un paradox la care nu am un răspuns deocamdată.
Dar, lasând la o parte motivele şi faptele care au îndepărtat de poezie publicul român, să vedem ce putem face noi pentru a reda poeziei strălucirea de altădată folosindu-ne de mijloacele tehnologiei moderne :
1. 5 minute de poezie la o televiziune naţională , de exemplu TVR1 . Câteva date succinte despre un poet şi lectura a 1-2 poezii. Sau eventual promovarea volumelor de versuri apărute în ultima vreme la marile edituri. Ştiu că asta se face pe TVR Cultural şi în revistele literare dar tocmai acestea sunt evitate cu straşnicie de marele public pe motiv că sunt mult prea „selecte” şi greu de înţeles. Deci promovarea pe un post comercial, accesibil tutoror ari fi o soluţie.
2. Lecturi publice. De exemplu în marile parcuri din Bucureşti şi alte oraşe să vină în fiecare zi 2-3 poeţi care să citească poezia generaţiei lor într-un „loc al vorbitorilor” ca în Hyde Park. Oricine poate veni să asculte şi să pună întrebări.
3. Organizarea în pieţele din centrul oraşului de video- poetici şi ateliere de poezie cu acces liber.
4. Lansările de carte se pot face în galerii de artă în acelaşi timp cu vernisajul artistului / artiştilor respectivi. Astfel publicul care a venit pentru lansarea de artă poate asista şi la lansarea de carte.
5. Puştimea ascultă muzică în permanenţă. Din câte am observat, cei care asculta rock sunt şi cei mai interesaţi de poezie. Aşa că putem merge într-un club de rock o data pe săptamînă să organizăm „Poeticile rock.ului”, poezie pe muzică rock. Fiecărui poet i se poate asocia o anumită formaţie sau anumite melodii în funcţie de starea pe care o transmite poezia şi se pot face lecturi urmate de muzica respectivă.
6. E mai greu să pui versurile poeziei postmoderniste pe muzică dar se poate încerca asta, urmată de lansarea la televizor sau pe Internet.
7. Promovarea poeziei actuale în şcoli şi organizarea de discuţii şi ateliere la licee între poeţi şi elevi dar şi între profesori şi poeţi. Trebuie să le explicăm profesorilor de română că n-au murit Alecsandri şi Eminescu dar lumea poetică s-a mai schimbat un pic şi elevii ar trebui ţinuţi la curent cu acest fapt.
8. Renunţarea la concursurile de poezie şcolare unde profesorii obligă elevii să scrie, dau premii şi tot ei colectează diplomele copiilor pentru salariile de merit. Aceste surogate de concursuri sunt total lipsite de obiectivitate.Alternativa sunt concursurile naţionale cu un juriu format din critici literari şi poeţi consacraţi care nu au nicio legătură cu onorariile profesorilor.
9. Poeţii străini actuali nu sunt aproape deloc cunoscuţi publicului român. Promovarea lor de către edituri în presa comercială, nu numai în revistele literare şi scoaterea de traduceri şi antologii de poezie străina poate oferi publicului o viziune mai amplă asupra direcţiei în care se îndreaptă poezia actuală şi o comparaţie cu poezia românească contemporană.
10. Asocierea poeziei cu o formă de artă care are mare priză la public ar fi o solutie după cum am spus şi în punctele 3, 5, 6. Organizarea unui mare festival anual de poezie şi muzică , în aer liber, cu intrarea gratuită şi lecturi publice asociate cu proiiecţii video urmate de concerte cred că ar atrage un public destul de numeros.


Acestea sunt ideile mele. Dar înainte de a le pune în aplicare, orice poet va fi conştient de faptul că poezia nu va umple niciodata un stadion cum o fac marile formaţii şi celebritatea în poezie este absolut iluzorie şi inexistentă. Lumea literară românească înca este plină de orgolii şi invidii fără sens.
Putem încerca orice pentru a atrage publicul din nou către poezie. Dar daca nimic nu va merge înseamnă că lumea îşi menţine starea pe care ne-o transmite acum în permanenţă. Şi anume aceea că nu mai are nevoie de poeţi. Multe arte şi-au atins apogeul şi apoi au dispărut. Oare asta se va întâmpla şi cu poezia? Mi-ar plăcea să aflu.

luni, 1 septembrie 2008

Nu stiu dar...



poate ca era mai bine sa raman
inchisa in borcanul meu si sa
nu ma las atinsa
de nicio fiinta umana
Din cauza lor
pe robotel l-a calcat masina
l-au omorat pe catelul copil
motanel are purici va iubesc pe toti
dar ma jur
ca nu voi mai fi niciodata
o jucarie si un pansament

luni, 25 august 2008

Aimlessly rambling down the streets


Is this a mental disease, some sort of disturbing, or just... pure addiction? Put any of my clothes on, run to the door and get out fast. Everyday faster, everyday deeper. It's like some strange kind of paranoia is following my every move. But as soon as I put my old baskets on the dirty pavement it's gone. I'm alive.
I never walk normally. Everytime faster than the others. I can't stand somebody else near me. I'm running wild. Running to get rid of my pure hated old self. The wind is blowing my hair as I'm slipping near the corner of an old building. It's getting colder but I can't stop. I'm addicted. Addicted to walking.
I love empty streets by night. The shadow is my place to hide. I don't hate people, I'm just afraid of them. But most of all I'm afraid of the monster living inside my bones. One horrible face hides beneath my skin. Everybody has it but they're not so aware of the wrath living inside them. I'm scarred. Can I leave this beast behind by running astray? I've never felt so mislplaced. I'm sick of the feeling I've been living all my faded life between the gates of a huge airport. I can realize now. It's not a penitentiary, it's a lost airport. No planes landing or taking off. Just me with my ghosts. There' s no place I can call home. I'm locked inside a cage full of dismay. I feel wretched, on the loose, harrowed but still thrilled. It may be because of pain... I'm a cocktail of feelings and personalities.
I see the monster drifting appart just for several seconds. It's smirking. I'm weak. I can't fight this beast. I can't fight myself. The evil was done so I'll always have my evil part. Just like the others. I can't get out . I'm trying to fix what the hell's going on but the more I'm trying the more the others are running away from me. There are so many more times I endured their stern prejudices and critics. Their deafening world is not what I want. It's gruelling to be torn apart out of their existance, in this huge airport. But I fast simmer down. They want only undemanding benefits. Nobody wants to suffer, nobody wants to know what pain means. That seems jockey to me. I had to fight hard for any glow of light. I had to try hard for any piece of good but I always crawled away from that because I couldn't resist feeling OK. I couldn't resist without pain.
I don't remember the last time I've been really happy. I've always associated happiness with childhood. Only that period of time can gain a genuine happiness unspoiled by worries and dirty things. It may be because of innocence... But what can you do when all this ravenous world is stealing yourself and collapsing your innocence behind the wall? I tried so hard to get it back, my nails were bleeding of so much scratching against the separation wall that was built between myself and the others. I can't say when that happened but I'm sure I built it after they stole the best of me.
Today is dark and windy. I'm running aimlessly down the streets. Today is Dream Theater's "Lifting shadows off a dream once broken". Today is pain.
Montparnasse cemetery. Paris. My spiritual Masters. Burried. This world but neither this world. I want... something else.

"Now the days are dark and the nights are cold
People acting like they lost their souls
Everywhere I go I see another person like me
Trying to make it all feel like home"
Fort Minor

vineri, 15 august 2008

Caught somewhere in time... Iron Maiden



Live after death- Somewhere back in time world tour
4 August 2008. Bucuresti. Stadionul Cotroceni. Ora 15:45. O mare de tricouri negre, plete si tinte se ingramadeste in fata portilor de fier ale stadionului. Nu mai e de glumit,vine Maiden. Dar fara sa iei situatia in deradere nu poti rezista. Sunt in jur de 35 de grade la umbra si singura noastra speranta era ca la un moment dat o batranica amabila va arunca un lighean cu apa de la balcon. Gardienii se holbeaza nonsalant la noi mancandu-si tacticos sandwich-urile si gandindu-se probabil la cat de tampit trebuie sa fii sa vii imbracat complet in negru pe canicula asta, mai ales ca aveau de gand sa ne tina 2 ore afara din cauza unor probleme (lipsa barei de separare dintre gazoanele A si B). Gardienii sucks spun fanii Maiden, singura lor parte buna a fost ca ne-au dat apa care insa nu a ajuns decat la cei din fata. Halal organizare... Nu m-a tinut in picioare decat gandul ca in sfarsit imi voi vedea visul cu ochii mai ales daca mi-o da vreun sfant sansa sa ajung in fata scenei.
La 17:45, dupa ce si-au baut englezii ceaiul... navalirea! Dupa ce au curs 20 de litri de apa pe mine am luat-o la fuga catre scena cat m-aut tinut bocancii. Mi-am ratat si jetonul dar n-a contat pentru ca am ajuns in randul doi.


Mai devreme decat ne asteptam, pe la 19:30 a aparut Lauren Harris incadrata de fundalul "Calm before the storm" al albumului pe care l-a promovat. S-a descurcat admirabil in ciuda criticilor aparute pe net cum ca a ajuns celebra datorita lui Steve Harris, tatal ei, chitarist la Maiden. Un inceput OK, fara batai de cap, sound in regula, piese nici stralucite dar nici mediocre, dintre care cea mai reusita mi s-a parut "Steal your fire". In fine, Lauren mai stie sa si cante dar si sa se miste pe scena.
Au urmat cei de la Trooper de care,spre rusinea mea auzeam pentru prima data. Cu o vestimentatie de motociclisti si un sound care voia sa semene cand a Metallica si Maiden, cand a Norther si Pantera au cam facut uz de vechile formule Iris " Salutare prieteni", "Ce faceti prieteni", " Va multumim prieteni". In fine, show dupa care nu m-am dat in vant, incepusem sa ma plictisesc de ei pana la ultima piesa cand am facut de-a dreptul un soc auditiv din cauza "chitaiturilor" solistului vocal. Oi fi eu ignoranta, poate nu stiu sa apreciez cum trebuie o muzica dar urechile mele au avut mult de suferit in urma ultimului impact cu Trooper.Oricum, trupa avea ceva fani care se zbenguiau la peluza, a fost OK macar pentru ei dar eu am ramas cu impresia ca rock-ul romanesc mai are mult de munca pana sa ajunga la dimensiunea marilor "gods of rock" de afara.
Concluzia deschiderii: in regula, plictisitor pe alocuri, multa foiala in tribune, coada la suc si la bere, muzica de calitate medie pana cand...
Totul a palit, s-a prabusit, s-a uitat la ora 9 punct, in primele acorduri ale piesei Access High urmate de inconfundabila voce a lui Bruce. Intr-un decor egiptean, incadrat de mumii si pisici negre cu ochii rosii balaurii navalesc pe scena. Tot stadionul sare in aer, nimic nu mai conteaza, a explodat Maiden. Cu 4 chitaristi si un Bruce extrem de agitat, Iron Maiden a venit in Romania cu forte proaspete si o forma de zile mari. A fost un adevarat Live after death cu decorul schimbat aproape la fiecare piesa, jocuri de lumini si muzica de mare clasa. Au cantat urmatoarele Hit-uri:
Intro. Transylvania/Churchill's Speech
Aces High
2 Minutes to Midnight
Revelations
The Trooper
Wasted Years
The Number of The Beast
Can I Play with Madness
Rime of the Ancient Mariner
Powerslave
Heaven Can Wait
Run to the Hills
Fear of The Dark
Iron Maiden

La bis:
Moonchild
The Clarvoyant
Hallowed Be Thy Name
Bruce a aparut imbracat in soldat fluturand steagul britanic la Trooper, cu o masca de razboinic african la Powerslave dar cea mai spectaculoasa piesa a fost Rime of the ancient mariner (dupa Samuel Taylor Colleridge) intr-un decor plin de ceata si Bruce intr-o mantie neagra defiland in fata noastra.
Explozia a fost insa Number of the Beast cu "flacarile iadului" iesind din scena si publicul de la peluza sarind in ritmul tobelor si cantand piesa impreuna cu Maiden de la inceput pana la final.
Nici Eddie, mascota trupei nu s-a lasat asteptat,intai a aparut imbracat in mumie imensa scotand scantei pe ochi apoi a facut o scurta plimbare pe scena cu un pistol in mana.
Stadionul a fost plin de fani adevarati si Bruce a observat asta cand, la un moment dat s-a oprit sa asculte aclamatiile noastre. Toti strigau "Maiden rulz si We love you Bruce!". Show-ul a fost genial, un teatru desavarsit datorita decorului si povestioarelor prin care Bruce anunta fiecare piesa. S-a vazut clar ca oamenii astia adora sa cante si isi traiesc piesele pana la capat Iron Maiden ne-a prins de-a dreptul "Somewhere in time" si incheierea cu "Hallowed be thy names" a fost spectaculoasa, finalizata cu artificiile de rigoare.
Singura parte mai putin buna a fost sonorizarea, un pic cam stridenta ceea ce pe mine si pe fani nu ne-a deranjat absolut deloc pentru ca urlam in delir fiecare vers impreuna cu Bruce dar erau langa mine cativa care pareau de-a dreptul din alt film, chiar nu intelegeau ce se intampla.
Oricum a fost un show de zile mari care si-a meritat banii, chinul asteptarii setea si prizonieratul in fata portilor. Toata zona Cotroceni, inclusiv businessmann-ii de la Mariott pe care i-a avertizat razand Bruce ca "The fucking show will last for 2 hours a avut parte de o explozie de sunet si lumini. I'm still caught somewhere in time si sper ca Maiden sa revina cat de curand. UP THE IRONS!!!

marți, 12 august 2008

Nu dar poate ca da


Nimic nu mai conteaza cand se naruie zidul
si dispare ultima urma de glont
E plin de orfani si EMO sinucigasi
nu mai exista ratiune
Nu te cunosc nu ma cunosti dar nu ma lasa
afara in ploaie
Mi-e FRICA!
Am calcat pe inima de gheata
si pe cioburile insangerate
ale oglinzilor
De ce
e atata durere intre pietrele de pavaj
a cazut cumva dumnezeu din cer?

De la imbratisare la frica


Am cazut din pat iar si ma simt al naibii de prost
mi-a dat sangele pe nas si mi-a inghetat scoarta cerebrala
Mai jos de atat n-aveam cum sa ajung
m-au depasit pana si porcusorii de Guinea
care acum studiaza la Oxford in timp ce
molusca mea persoana isi plimba sticla de pepsi
de la biserica la cimitir si inapoi la spital
S-a luat lumina mi-au degerat mainile
langa lumanarea de la inviere
Linkin Park urla in buzunarul meu
SHUT UP liars! nu veti sti niciodata cum e
sa te simti teribil de singur
intre galetile lor pline cu minciuni si consideratii patetice
Sa te ia naiba mi-e frica de tine dar
e prea tarziu sa-ti intorc spatele pentru ca
deja te iubesc
intr-un hal fara de hal!

Jimmy


Dupa 1001 ani de asteptare a venit si Jimmy
sa mantuiasca Alcatrazul
Candva a coborat din autubuz betivul nebun
care purta amintirea barului din Mexico City
in rucsacul gaurit de molii si de gloante
L-am zarit cand umbla deshidratat
prin baltile de la marginea desertului pe el
ratatul care venise sa inunde iadul de care fugisera
toti mantuitorii lumii
Dar cand a venit mai aproape si s-a holbat la noi
cand i-am vazut
mersul clatinat si privirea paranoica
gesturile obsesive si fata necrozata de bataie
mi-am dat seama ca de fapt
Jimmy n-a venit sa ne salveze pe noi
Jimmy a venit sa SE salveze
Am priceput atunci ca nimic nu va putea mantui Alcatrazul
si am plecat cu ultimul autobuz
demult cand inca mai erau autobuze
Atunci si-a dat seama si nenorocitul de Jimmy
ca a gresit statia unde trebuia sa coboare
Alcatrazul nu e nicaieri Alcatrazul e acolo
aici nu se poate salva nimeni de aici se iese
mai greu decat dintr-o gaura neagra
Adio gloata disperata!
Jimmy era surd si nici macar n-a auzit
bang-ul pistolului cu care si-a zburat creierii
pe malul mizerabil al Hintei
a treia zi de la venire.

Panica


N-o sa murim pana maine la 1 nici pana maine la 2
e atat de frig ca s-au inchis toti in sicriele lor si pe mine
m-au atarnat in bradul de craciun din centru
Voiam sa scot o carte si sa cumpar globuri dar n-am avut bani decat
pentru o guma de mestecat
Tati anul asta nu mai vine mosul pentru ca tremuram si facem
atacuri de panica mai tii minte
cand am colindat cimitirele Pitestiului au incuiat biserica evanghelica si
au ars mortii din procesele verbale era doar nebunul de la adventisti care
urla ca vine sfarsitul lumii
Vreau un distonocalm si o pastila de diazepam
vreau o injectie in vena taticule n-o sa murim pana maine la 1
nici pana maine la 2

Monstrocelul


S-au speriat toţi de monstrocelul ciudat de la etajul patru care
demult credea că sticlele de lapte ajung în rai împreuna cu sticlele sparte de bere
împreuna cu ursul mare maro legat de ţeava de la calorifer
Lângă peretele roz Rebecca are ochii verzi de sticlă şi mâna zdrobită
Rebecca s-a dezintegrat fără s-o atingă nimeni în rochiţa ei mică şi
roşie în căruciorul ruginit din spitalul de păpuşi
Nimic nu e mai zadarnic decât nevoia disperata de afecţiune a
clown-ului complet lipsit de simţul umorului care
zace letargic pe scările prăfuite din parcul părăsit
Monstrocelul plânge singur în autogară lânga maldărul de ziare
pătate cu ketch-up din coşul de gunoi am pierdut
autobuzul spre nicăieri închiriez pe gratis afecţiune şi amiciţie de ce
fugiţi cu toţii atât de departe
de mine?

Premiul 1 Licart 2008

Wrong human being


There’s something wrong with this world
se vede clar şi nu vede nimeni vântul bate invers
oglinda s-a spart în spatele meu în tunel e
din ce în ce mai întuneric şi tot nu înteleg
ce naiba se întampla.
În zidurile crăpate şi vechi a rămas doar sunetul dezacordat de
chitară rece pe care nu-l percepe decât
batranul şchiop cu halucinaţii auditive
“Sunt un nenorocit, sunt un nenorocit “ striga orbul
pe care l-au jefuit langa Universitate dar
lor nu le pasă ei vin pleacă se grăbesc li s-au deformat
figurile de atâta ipocrizie şi-au construit
lumea lor normală în care anormalii n-au ce căuta
lumea lor normală şi greşită care începe şi
se termină într-o gură de metrou din centrul proaspăt asfaltat
There’s something wrong with this world se vede clar
şi nu vede nimeni
Faţa mea atrage ţipete dimineaţa seara la prânz dimineaţa
nu ştiu ce caut aici o astfel de fiinţă
nu trebuia să existe se vede clar şi nu vede nimeni cuvintele
“I’m a wrong human being” tatuate cu sange
pe mâna mea stangă.

Silly game II


Nu pot să stau mult mă atrage un sunet de heavy metal tomnatic
Frate de sânge cu prostia mea adiabatică

* * *
Cerşetorul din colţ strigă acum “uite ce lume nebună”
Maimuţe bătrâne păianjeni de rând
Urât se holbează la lună
Balauri pleşuvi exclamă birotic
Că ţara se vede laparoscopic
Şopârle verzui consultă monoptic
Tratatul de alge carpatoscopic
Un papagal roşu vopsit aurit
Declară poporul ţicnit
O cucuvea beată afirmă de zor
Că se tâmpeşte la tembelizor
Cute boliviene au apărut pe cearceaful ciorilor din Baleare
Meduza confuză respiră profund nisipul plombat din Canare
Se colmatează meandrele pleoştite de vânt
Venit din curenţii oceanici
Pe când şobolanul iertare cerând
Repară curentul galvanic

* * *
Nu pot să stau mult mă atrage spaţiul Minkowski din lună
Unde nebunul strigă acum “uite ce lume nebună”

Just a silly game


Astăzi am pe creier pene arse şi scaieţi de Guatemala
Mă deplasez cu plasa de cartofi prin iadul din hypermarket
Moluşte flambate muşte bete şi viermi de Patagonia îşi măsoara forţele
în staţia de autobuz
Zebrele îşi refac machiajul galben-aprins
Girafele sunt tare afurisite azi au comandat limuzina maro
la scara albastră de bloc
Pisica citeşte idicatoarele rutiere cu ochii după extraterestri
Brabeţii şi pupezele mănâncă îngheţată sticloasă de la Mec
Cu plasa de cartofi mă plimb prin iadul din hypermarket
Agoraphobia mă clatină la fiecare pas
Se ştie că astăzi am pe creier doar
pene arse şi scaieţi de Guatemala.

Iarna apocaliptica


Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Mirosul înţepător de gaz vine de la Auschwitz-Birkenau
Mâna palidă a himerei bătrâne învinteţeşte în lanţul ce o leagă de zidul roşu din piatră
Locomotivele cu aburi urcă spre cer pe calea ferata în spirală
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Ţipătul îngrozitor al evreului mort a rupt pânza picturii lui Munch
Omul slab îmbrăcat în negru agonizează cu pistolul în mană la geamul spart al secţiei de psihiatrie
Omul slab îmbrăcat în negru execută
sinuciderea ridicolă a tânărului Werther
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză
Zece avioane explodează în zăpada aeroportului internaţional Frederic Chopin
Epava austriacă eşuează în portul dispărut acum 50 de ani într-o buclă temporală
Furia diabolică a batrânei nebune despică lanţurile grele de fier forjat
Spitalul de nebuni arde în iarna poloneză

La filarmonica


Doamnele cochete doamnele cu pălărie
domnii cu baston domnii cu papion
eşarfe de mătase care flutură în vânt
aer impregnat cu parfum chanel cravate
turcoaz păr vopsit blond roşcat brunet şi
castaniu domnii onorabili cu chelie şi costum
peruci ondulate şi date cu fixativ
noi suntem numai doamne
peste şaizeci şi cinci de ani şi
numai domni peste şaptezeci şi cinci de ani
purtăm ochelari suntem intelectuali
facem parte din cluburi selecte avem
viaţă socială suntem invitaţi la toate reuniunile
politice mergem în fiecare luni la filarmonică şi la
teatru ascultam
bach beethoven mozart
beethoven mozart bach
scuturăm câteva fire de praf de pe umerii
acoperiţi cu blănuri scumpe şi mergem mergem
la filarmonică şi la teatru la teatru şi la
filarmonică până când n-o să mai putem
scutura praful de pe umerii noştri
n-o să mai putem pentru că o să zacem
curand într-un sicriu la 2 metri sub pământ
probabil că viermilor le place parfumul chanel
şi adoră eşarfele vaporoase de mătase
abia aşteaptă să devoreze creiere de intelectuali
pline de materie cenuşie şi acolo vor putrezi
pentru totdeauna scheletele noastre şi atunci
cine va mai ocupa cu atâta graţie şi tact locurile noastre
rămase goale la filarmonică şi la teatru
la teatru şi la filarmonică?

Idiokratos pe calea ferata


Pe calea ferată electrificată un caine vagabond îşi cântă simfonia morţii
5 vrăbii or să moară de foame în urmatoarele 10 minute
2 ţigani îşi cară paporniţele dintr-o parte în alta a gării la difuzor se aude
patetic melodia "knock knock knocking on heaven's door"
copilul fantomă al şinelor ruginite cu adidaşii negri de funingine îşi
face apariţia în şcena teatrului de marionete cu
"amurgul gândurilor "al lui Cioran în mâna stângă şi
cu o lumânare aprinsă în mâna dreaptă se aşează de-a curmezişul pe şine
zice pour Cioran, jusqu'a ma mort îşi face fotografie se ridică şi spune
mai am de trăit o să mor nu pe şine ci lângă ele
lângă calea ferată electrificată trece un cortegiu funerar o femeie fumează
şi pachetul de ţigări e pe coşciug în loc de lumânare pentru mort
"knock knock knocking on heaven's door" şi aşa se termină totul
m-am electrocutat de lumea asta pe calea ferata electrificată lângă
vrăbii moarte morţi fumători şi câini vagabonzi care cântă mai frumos decât
tenorul cel gras de la filarmonica din Viena

Copilul fantoma


O fantomă lividă trece printre morminte
şi îşi face drum pe langă zăbrelele pline de plante agăţatoare
pe lângă îngerii de marmură care apară morţii
şi pe lângă marile pietre funerare
ce abia se zăresc în ceaţa sufocantă
a unei după-amiezi de duminică
E doar copilul care colindă cimitirele pline de buruieni
rescrie cu un marker negru numele
uitate ale morţilor şterse de pe cruci de atâta
amar de vreme şi plânge după bătrâna
bolnavă de alzheimer care când a murit nu
îşi mai cunoştea nici identitatea dar nu-i nimic
copilul o să-i scrie din nou numele pe
crucea maronie de lemn aproape putrezit
copilul cu ochii plini de lacrimi
care nu va uita niciodată
privirea ei inexpresivă fără sentimente ochii
reci şi goi ai unui om care a plecat din lumea aceasta
într-o lume plina de
demenţă

Biet Alcatraz


Biet orăşel de provincie populat de
viermi carnivori Alcatraz al raţiunii puterii şi
conştiinţei umane unde maşini nu circulă pe stradă
ore întregi unde fumul care iese din asfalt după ploaie
se depune ca o ceaţă pe creierele provincialilor unde
soarele nu răsare decât pentru cei ingnoranţi şi
nepăsători unde viaţa se află în stare de laţentă şi amorţire
Singurul loc de pe planetă unde poţi să mori de frică unde
nici un vis nu se materializează până şi realitatea morbidă
dispare în neant unde clădirile vechi de 100 de ani plâng implorând
prăbuşirea în haos unde numai cimitirul apare ca
o rază de speranţă în mintea celor prizonieri
Cimitirul de pe deal luminat de razele lunii plin de
oameni pe care ajungi să- i iubeşti numai după ce mor
Existenţa se imbolnăveşte de ataraxie
viata colcăie de inadverţentă şi
condamnaţii se zbat sufocaţi de
spiritul hilar al ignoranţilor ce
domnesc aici în Alcatraz unde mi-a fost semnată
condamnarea la viaţă
Mă revolt închizându-mă între ruinele raţiunii
construind ziduri ale singuratăţii şi
dezgropând moartea din cimitirele conştiinţei
Mic Sisif care nu vrea să renunţe la speranţă mă zbat
în lanţurile neputinţei citesc despre atomul M şi teoria P
filosofia T şi medicina R
De ce nu vine nimeni să mă elibereze odata
din Alcatraz biet orăşel de provincie
populat de viermi carnivori?

Viroza respiratorie


Criză de tuse convulsivă la ora 3 dimineaţa
în timp ce simptomele virozei respiratorii se manifestă
unul după altul cu repeziciune
o fantoma ratată bântuie camerele goale cu cana de ceai în
mâna stângă şi cu tratatul greu de chirurgie în mâna dreaptă
un surogat de stafie eşuat într-o viziune normală a unei realitaţi
anormale o figură lividă şi anemică între figurile normale ale unor oameni
anormali febra 38 de grade celsius creierul meu e doar o masă vâscoasă şi
densă de gelatină care mai are puţin şi îmi iese pe urechi am atins
starea de mucificaţie supremă fiinţa mea inutilă şi parazită se
scurge lent printre gratiile de fier ale penitenciarului de înaltă siguranţă

Savantul prizonier


Am fost un geniu aveam IQ 240 eram
cel mai deştept om în viată îi depăşeam pe toţi savanţii lumii
în originalitate şi calcule matematice
am făcut cercetări intense de mecanică cuantică
am explicat coliziuni universale am scris memorii vaste
mi-au dat Premiul Nobel pentru fizica şi literatură
le-am strâns mâna extaziat am fost nebun de fericire 5 secunde
mort de fericire doar 5 secunde pentru că ştiţi voi există
oameni care oricâte premii ar lua şi oricâtă apreciere ar primi de la ceilalţi
ei rămân iremediabil nefericiţi
si de aceea eu m-am fotografiat pentru ultima dată lângă telescopul astronomic
apoi am plecat în lume neştiut de nimeni şi de nimic
până când a venit momentul să-mi iau adio de la viața asta
şi m-am aruncat în prăpastia adâncă de 300 de metri
ca să studiez pe pielea mea
teoria atracţiei universale.

Cel neinteles


Un nebun în camaşă de forţă iese alergând de pe uşa sectţiei de psihiatrie
se opreşte brusc în faţa avizierului de lângă spital
şi citeşte " articolul cu privire la integrarea în societate a celor bolnavi psihic"
izbucneşte în lacrimi şi spune nu vreau să mă integrez în lumea lor
a oamenilor orbi
care refuză sa-şi recunoască propria limitare care se luptă şi rănesc
pentru lucruri mărunte
uite pe mine m-au închis aici pentru că ziceam că lumea asta nu e reală
eu nu mă recunosc în această formă umană ciudată
nu mai găsesc numele şi rostul lucrurilor care mă înconjoară
am căzut în mijlocul străzii pentru că m-am împiedicat de minunile vieţii
am văzut că pot să percep lumea prin haosul armoniei
am realizat că mintea mea se evaporă că pot să ma materializez
într-un univers imaterial
mă transfiguram şi pluteam când ieşeam în strada pustie tremuram
şi izbucneam în lacrimi când întalneam oameni dar uite că m-au închis aici
pentru că am ieşit în afara lumii lor mici materiale şi
de neînţeles pentru mine.

Dezintegrare


Flăcarile vor acoperi zidul de piatră al penitenciarului murdar şi prăfuit
Clopotul de sticlă se va sparge explodând în mâna plină de cerneală roşie
Soarele negru va fi incinerat în crematoriul plin de oasele ofiţerilor
morţi în razboiul de gherilă
Acum a aparut o pată de sânge o pată de sânge pe peretele
colorat în şase nuanţe de albastru înseamnă că s-a prăbuşit
sistemul ipocrit de iluzii al unei lumi sufocate de praf de puşcă
Mirosul de cenuşă al realitaţii paralele s-a disipat în noaptea de insomnie cronică
Savanţii nu ştiu savanţii n-au idee de ce teoria demonstrată de ei a fost sfârtecată
de pumnalul bont al generalului luat prizonier
De ce au fost autopsiate cele 28 de fantome ale avioanelor negre
scufundate într-o minte bolnavă de alzheimer
De ce acceleratorul de particule elveţian s-a pulverizat într-o gaură de vierme
De ce Legiunea Straina a împuşcat ultima sclipire de geniu
ieşită din circumvoluţiunile unui nebun
De ce nu mai deturnează nimeni bomba atomică şi au dispărut toţi
în radiaţia de fond a Big-Bang-ului sonor
Pentru că întotdeauna la final au ramas doar ei condamnaţii cei nepăsători cu
hainele ponosite care au lovit au acuzat şi au părăsit
cadavrul plin de lacrimi al criminalului eviscerat până la moarte de
ţipetele asurzitoare ale
celui ucis.

Morrison bar de rockeri


Haideţi în Morrison bar de rockeri de lângă calea ferată
unde se plimbă harry potter-ii plouaţi mergând spre filarmonică
mai bine du-te şi bântuie pavilioanele
tu n-ai ce căuta în Morrison bar de rockeri unde
bolile se tratează cu headbanging în fumul de chitare electrice zornăite la maxim
lângă a doua a treia a patra bere cântă Zeppelin
şi se joacă popa prostul la ultima masă
rockerii provinciali n-au plete sunt şmecheri şi superiori
copilul fantomă n-are ce căuta în Morrison bar de rockeri
aşa cum şoarecii n-au ce căuta în supermarket doar
aici se plănuieşte stuffstock se comentează gulerele negre
se râde se plânge se face orice pentru o ţigară care
pluteşte pe marea din Vama Veche doar în Morrison bar de rockeri
viaţa se fumează până la capat problemele savante ale lumii contemporane sunt
călcate in picioare vis-a-vis de gară lângă calea ferată la blocul comunist
în Morrison bar de rockeri.

Bantuirea


Sunt copilul fantomă şi bântui o clădire numită
Pavilionul de Băi din oraşelul Alcatraz
Cu mintea zdruncinată fără argumente pe coridoare cu pereţii scorojiţi
Mă caut în ochiurile de geam spart şi scrijelesc
uşi cu vopsea albă crăpată de timp
Umblu pe urmele hoţilor de faianţă şi spărgătorilor de ţevi tânjesc la
comoara ascunsă in seiful mare şi ruginit de la parter
Nu ştiu ce vreţi voi de la mine care urc pe scara circulară de lemn până în
podul plin de şobolani şi mă gândesc
la cei 5 oameni înnecaţi de lacrima dureroasă a şoferului de autobuz
5 oameni cu sânge obosit zăceau livizi pe
autostrada cu linii galbene reflectorizante
Se lasă ceaţa peste camioanele mari şi roşii care vin din Austria şi la
0 bătăi pe minut copilul fantomă îşi ridică mâinile disperat
către soarele negru.

Autogara


Bătrâna cu batic maroniu se închină la fiecare supermarket pe lângă care
autobuzul trece în viteză
Cu cartea de rugăciuni în mână îşi face cruce în autogara mizerabilă cu
scaune rupte
Bătrânul şchiop cu privirea goală traversează de la un capat la altul
tramvaiul treizeci şi doi
Copilul prăfuit de la metrou se pierde in "Aventurile lui Habarnam" citite
pe cimentul rece
Muncitorul care va muri mâine se grabeşte să parcheze camionul omidă
vis-à-vis de Bellu in faţă la Mall
Într-o viaţă de om nu conteaza decât cele cinci secunde euforice care nu mai vin niciodată
Ei cred că inţeleg totul ei au toţi chei răngi şi şperacle ascultă
discuţia înflăcărată a celor doi orbi auzită de
privirile disperate ale surzilor bătrâna cu
cartea de rugăciuni în mână se roagă în genunchi lângă automatul
de Cola din autogara 1 Mai bătrâna în zdrente şi pescăruşii orbi se roagă
pentru mântuirea lumii

De ce ai facut asta?


Eram prin zonă şi m-am simţit îngrozitor de singur a răspuns criminalul în serie care şi-a ucis cea de-a 27-a victimă şi a fost prins când curăţa urmele de sânge
Eram prin zonă şi am vrut să scap de plictiseală a răspuns jefuitorul de bănci după ce a furat 3 milioane de dolari cărora le-a dat foc în faţa secţiei de poliţie
Eram prin zonă şi am vrut să ajung celebru a raspuns sinucigaşul care s-a aruncat de la etajul 21 după ce şi-a dat seama că trăieşte degeaba
Eram prin zonă şi am vrut să-i ajut pe alţii să scape de probleme a răspuns traficantul de droguri care împărţea heroină trecătorilor la ora 10:00 dimineaţa
Eram prin zonă când m-am hotărât să mă eliberez a răspuns directorul îmbrăcat în smocking care s-a împuşcat în mijlocul străzii
Eram prin zonă când m-am săturat să fac fapte bune a răspuns şoferul care a omorît 4 oameni pe trecerea de pietoni
Eram prin zonă când am vrut să mor fără să ştie nimeni a răspuns exploratorul singuratic care s-a aruncat de pe stânci în Antarctica
Eram prin zonă când am fost copleşit de existentă şi lacrimi a răspuns pustnicul care s-a spânzurat într-o camera insalubra şi a fost descoperit 2 luni mai târziu
Eram prin zonă când mi-am dat seama că n-am ce face şi că trebuie să trăiesc am răspuns eu şi mi-am semnat în tăcere condamnarea la viaţa.

Revision for Minutes To Midnight from Linkin Park


All people said that M2M was such a different album and I agree. It’s totally unusual from all the points of view. But almost all the fans I talked to were criticizing it really bad and they said they’re not LP fans anymore just because of M2M. Some other people said it’s much better, that they liked it more. About me, I can say I was absolutely disappointed when I listened to it for the first time, second time, third time…. But why? Why should we argue these guys so much about this album? Why should we blame them for some things that they are supposed to have done? It’s not fair. I’m starting to analyze M2M in my own point of view and see why to argue and why not.
Throughout the career of a music band many things can occur. When they first appeared on the stage in 1999 with the genial Hybrid Theory E. P. Linkin Park was in a total chaos. Very insecure, they couldn’t trust themselves and that E. P. followed by the extraordinary Hybrid Theory in 2000 is a deep analyze of a person who is simply losing the equilibrium of life, faith, truth and gets into incredible pain, confusing and chaos. Nothing seems to be real; they are totally lost into the dark, they can’t see the things as they are so they are and every contact with the real world causes unbearable pain. So, LP are crawling back into their papercut blown by the wind of forgiveness. It’s all black and has no hope. It’s all hybrid. Hybrid Theory.
We loved it. We also loved “Reanimation” came after. A very “worked” album and filled with classic instrumental adds. And what followed was “Meteora”. The best of them all I consider. Trying to find their forgotten origins, LP are digging into the memory, trying to find out the place where they belong and spread the pain that’s inside. The pain which has to be torn away, guys, let’s go back to reality that’s what they seem to say. They tried to reach another side of the space, something like another sense of salvation. And they did. They reached Meteora. And made us reach it too. They’ve done such a great job then.
These albums above are all unitary. They have an entire story told in 12 songs and if you get united the lyrics of all songs in their succession you can get a new reality and the description of band’s inner world. There’s a very big link between the words of the lyrics and the instrumental part is also unitary.
Minutes to Midnight has a story too. Maybe it has a longer story than the others but I can’ see it too well. It doesn’t seem to be a clear link between the songs. They look like different parts of the same story but there aren’t linkage elements to put them together. They are “In Between” and their words seem to be written in dedication to different events and political reasons throughout a very long time. The story has been lost behind the surface. There are different messages that songs transmit and if you try to unite them, you don’t get big deal. This album can’t be “felt” as much as you can feel Hybrid and Meteora.
On the first hand, it’s not unitary; the lyrics aren’t too deep and expressive. There are commemorative songs, political songs and even love songs. That seems really weird for a band like LP was before to play this kind of songs. On the other hand some songs are very “light” and commercial, the instrumental part is very soft and simple, you don’t need 3 guitars to play something like “Valentine’s day”.
But I say again. Many things can happen. These guys are crossing a changing period in their life. They want something different and feel something different. It’s telling me that they are searching a path to get out of the chaos they were in before and try to reach the light at the end of the tunnel. M2M shows the light, it’s there faraway but nobody can get it. It may be a time of total confusion for LP. They still don’t know what they want and where they need to go to. They look in different directions searching the right way. But they don’t want to look for it like before. They don’t want any of that pain and bleeding which was in Hybrid. The message is not to crawl, just “bleed it out” and “forgive what I’ve done”. But the way is very long. They didn’t get “salvation” with this album. They are broken in pieces somewhere “in between”. This album is totally confusing the lines. They’ve changed is the only thing that seems real, they still don’t know how to manage this changes. Maybe the next album will show us that light. These guys still have something to say. A lot to say. You never get out of the chaos too easy and too soon. But it seems that they’re getting out. So I wish they’d get out.
I’m still a bit disappointed but it doesn’t matter. When you are a real fan, you should accept all that your soul band is playing even if it’s good or bad. For those to criticize the message is “Hold it guys! Listen to it deeper. Can’t you see that LP is trying to fid the way out? Just sit down and listen to…” For those who love M2M just because it’s softer and who declare themselves LP fans without knowing or feeling the other albums the message is “Hold it guys! You are fake. If you don’t feel the others before, you’ll never be a LP fan.” For those about to rock Linkin Park forever “ Hold on guys…. We salute you!”



Alexandra Dolfi 17-12-2007

Dedicated to daddy and some forgotten people around the corner


You kid me again, I'm just your friend for rent
You have found me then, on a wooden shelf
Near the books I've read, bleeding in my threads
Dripping my blood against the wall.
I can hardly say I agree your claims
I sell friendship for cheap, while you're digging my grave
Use me as a friend, you steal my mind and then
Push me on the edge to fall.
You kid me again, I'm just your child for rent
I won't bother you, while you shout my blame
While deceiving me, while I bear my pain
While I'm dying behind the call.
Carry on frustration, forget that I exist
I'm the needle in your vein, I'm the snack in your mist
See the beer draining, see you dare to blow
In the crowded silence, the child crying low.
Never see I have a will, never see I have a pride
Never see I have feelings, you think I don't mind
You're trying to transform me, you call me again
To be your child for rent, to be your friend for rent.
I'm drowning in your arms, like I always do
I have nowhere to go, my fake home is you
The despondent father, the foe in a friend
You're the barren poet of the barren land.
I wander and ramble, curse and amend
Between the fleeing fathers and pretended friends
They are fading me and I rise misplaced
To build the last wall of my prison cell.

Absurdul lui Camus in care am intrat si eu


“A incepe sa gandesti inseamna a fi ros pe dinauntru.
Sentimentul absurdului nu este decat divortul dintre om si viata sa, dintre actor si decorul sau.
Camus spune ca sinuciderea este o jignire adusa existentei.Trebuie sa ajungem la hotarele gandirii, sale depasim, sa deslusim fantomele acestui pamant sterp si pustiu unde ratiunea incepe sa se clatine.
"Daca in anumite situatii un om raspunde" la nimic" cand este intrebat la ce se gandeste si acest raspuns este absolut sincer, daca exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand iadul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta zadarnic veriga pierduta, el reprezinta primul semn al absurditatii.
Omul dorea ziua de maine cand intreaga lui fiinta ar fi trebuit sa o refuze. Aceasta revolta este absurdul.Absurdul este instrainarea de lume, constientizarea, opacizarii lumii.
Acest dezgust in fata inumanitatii omului, aceasta intrebare , aceasta incalculabila decadere in fata imaginii a ceea ce suntem, aceasta greata de lume este absurdul.
Eul propriu este ca o apa care imi curge printre degete. Nu il pot defini.
Prapastia dintre certitudinea pe care o am ca exist si continutul pe care incerc sa il dau acestei certitudini nu va fi niciodata umpluta. Pentru totdeauna imi voi fi mie insumi strain.
Strain de mine si de aceasta lume inarmat cu o gandire care se neaga pe sine de indata ce se afirma, ce nume poarta aceasta conditie a mea in care nu imi pot afla pacea decat refuzand sa scriu si sa traiesc, in care setea de a cuceri se izbeste de ziduri care ii sfideaza asaltul? A vrea inseamna a isca paradoxuri. Lumea este absurda.
Speranta, spre deosebire de ceea ce se crede, e totuna cu resemnarea. Si a trai inseamna a nu te resemna.Tot ceea ce il face pe om sa munceasca si sa se zbuciume se foloseste de speranta. Singura gandire care nu minte e gandirea sterilaIn lumea absurda, valoarea unei notiuni sau a unei vieti se masoara dupa gradul ei de sterilitate."

Stiu ca o sa radeti de mine dar...


Va rog, nu puteti sa -mi stergeti numele din blestematul ala de registru unde mi-a fost semnata condamnarea la viata? Sunt o fiinta ce nu ar fi trebuit sa existe pe aceasta planeta al carei aer ce contine aproximativ 21% oxigen nu merit sa-l respir. Sunt fiinta cea mai josnica pe care ti-o poti imagina, lipsita complet de vointa si cufundata in cea mai groaznica nimicnicie. Miile de ego-uri care cred ca imi apartin se invart haotic in jurul meu iar eu am intrat intr-un cerc vicios in care ma tarasc legata cu propriile lanturi.Ma copleseste nesiguranta, am amortit, nu mai percep existenta, iar lumea despre care credeam ca exista a ajuns in creierul meu o imagine confuza, o perceptie eronata a realitatii, o rola de film care mi se deruleaza cu o viteza prea mare in fata ochilor. Nu stiu ce inseamna "realitate" , lanturile neputintei si ale mediocritatii ma tin legata strans de zidul care se interpune intre mine si lume "is anybody out there?" , sunt aici, fiinta cea mai josnica de pe Pamant, treziti-ma, va rog, biciuiti-ma, va rog sau luati repede o guma de sters si faceti numele meu sa dispara de pe procesele verbale, poate asa vor uita toti ca a existat un copil care nu a putut sa inteleaga lumea asta si a cazut in prapastia neputintei din cauza propriei lipse de vointa.
Nu merit sa exist.
Stiu ca o sa radeti de prostia si ignoranta mea dar nu mai inteleg nimic , nu ma mai inteleg si nu mai pricep legile lumii acesteia. "sunt ca o papusa cu ochii cazuti inauntru". E. Cioran

Criza de melancolie


Urasc aceste zile cand creierul meu atinge o asemenea stare de de amorteala urmata de agitatie, cand nu pot sa scriu, nu pot sa invat, nu pot sa citesc, nu pot sa fac absolut nimic. Duc o viata parazitara si infecta, zvarcolindu-ma in mizeria unei crize de melancolie. Devin o fiinta apatica, astenica, bolnava de tot ce ma inconjoara, bolnava de oameni si de lucruri, bolnava de tristete si invaluita de lasitatea de a-mi duce viata mai departe. Urlu cu toata durerea mea, cu tot sufletul meu zbuciumat si sfasiat de deznadejde si umilinta, strig din toata mediocritatea mea, din toata suferinta pe care am indurat-o, din toate lacrimile neputintei de a exista normal si concret.
Zile in care nu imi mai pasa de nimic, nici de stiinta, nici de prostie, nici de materie, nici de antimaterie, nici de extraterestri, nici de insecte, nici de viata, nici de moarte. Traiesc ca o bacterie, ca o lipitoare pe pielea celorlalti care ma cred in stare de mari realizari, dar eu nu pot iesi din mocirla prostiei in care m-am afundat.
Afara e noapte si ceata. Se anunta inceputul unei noi crize de melancolie pe parcursul careia imi voi da seama din nou de inteligenta mea infima, de prostia mintii mele, de neputinta creierului meu, de neantul care ma cheama din departare dar sunt prea obosita pentru a ajunge la el, o sa incep sa imi pun intrebari existentiale, o sa incep sa neg existenta vietii de dincolo , o sa ating a patra dimensiune a starii de agonie si de transa, o sa gauresc peretii goi ai sufletului meu, o sa ma gandesc la oamenii care s-au sinucis dintr-o prostie, o sa plang dupa lumea pe care am parasit-o si pe care nu am inteles-o niciodata, o sa plutesc in confuzie, o sa meditez asupra neajunsului de a exista pe planeta Pamant, o sa ma prabusesc putin in nimicul absolut, o sa renunt din nou la visele mele, o sa-mi dau seama de inutilitatea propriei fiinte, o sa realizez ca viata mea nu are nici un sens si ca nici nu trebuie sa aiba vreunul, o sa-mi dau seama de imposibilitatea de a atinge culmile stiintei, o sa-mi reprosez faptul ca scriu aceste lucruri fara rost, o sa ma gandesc putin la moartea spiritului, o sa ma pierd in multimea de euri ale propriei persoane, si o sa ucid o parte din mine care se va pierde in neantul absolutului.
Nu va mai intrebati ce este nimicul. Nu va mai obositi cautandu-l.Nimicul sunt eu. Prostia sunt eu. Mediocritatea si neantul in mine si-au gasit salasul.
Iadul si-a deschis portile pentru a ma primi in chinurile infernului. Nu mai am scapare din durerea in care m-am prabusit.
Nu stiu ce blestem o fi cazut pe capul meu. Cand sunt singura vreau sa fiu cu altii si cand sunt cu altii vreau sa fiu singura. Niciodata nu imi gasesc locul nicaieri.
Imi astept moartea cu bratele deschise.

Pour Cioran, jusqu'a ma mort!

M-ai innebunit Cioran, m-ai adus in neantul tau peremptoriu. T e car dupa mine permanent, maestre : in penitenciarul educational, in cimitir, pe calea ferata, pe strazi la ora 3 dimineata, la filarmonica, la spital. Citesc "Marturisiri si anateme" in gara, stand pe sinele de tren, cu lumanarea langa mine; doi domni diplomati asteapta trenul de Craiova - Piatra Olt, niste tigani, locuitorii permanenti ai garii incearca sa insele lumea ca sa faca rost de bani pentru bilete de Bucuresti, niste caini citesc mersul trenurilor si niste vrabii zboara bete dupa muste in toate directiile. Difuzorul scoate zgomote sparte, nu se mai aud decat sunete patetice si disparate. Pana si soarele e ciumat azi, populatia contacteaza boala si intra in stare patologica de amortire si ataraxie.
Imi vine sa-mi vomit existenta ratata, am obosit de atata respirat pe planeta asta ireala, sistemul meu prefabricat de iluzii a expirat de ani de zile, nimic nu il mai poate pune pe picioare si nu mai dispun de fonduri suficiente sa-mi cumpar alt sistem de vise si iluzii.
Haide , Cioran, am lumanarea pregatita, uite, vine trenul, facem o ultima poza intinsi pe calea ferata si dupa aia ne ducem la naiba poate avem noroc si ne calca repede locomotiva.Tu adori ratatii , iar eu mi-am ratat existenta, ne completam, la naiba cu toate sistemele de iluzii, la naiba cu lumea asta, la naiba cu viata de dincolo! Pour Cioran, jusqu'a ma mort...
Dar... bineinteles ca doar o sa facem poza pe calea ferata si nu o sa asteptam sa treaca trenul peste noi din 2 motive: primo- nu vreau sa fim calcati de o un tren ruginit mai rablagit decat o rabla si secundo- curiozitatea omoara sobolanul,viata asta mizerabila ma face al naibii de curioasa deci va trebui sa-mi satisfac curiozitatea traind ca un mort viu, walking dead and dying alive, ma revolt in existenta , fac manifeste, nu vreau sa plec asa din existenta, vreau sa ma lupt cu morile de vant in pavilionul cel bantuit si pe calea ferata electrificata, in suburbiile propriei minti care a devenit o gaura neagra. Hai... sa facem poza de manifest si sa mergem apoi la cimitir sa ne vizitam amicii ratati intru viata vesnica. Pour Cioran... Jusqu'a ma mort, vezi sa nu-l uiti pe maestru pe calea ferata!

Proces verbal Dedicated

Un soare bolnav straluceste deasupra Alcatrazului mai linistit ca un mormant vechi de 347 de ani si mai trist decat copilul fantoma care s-a aparat de sagetile otravitoare ale unui groaznic reloaded banal tremurand ascuns sub biroul din lemn de brad.
Azi am asistat la inmormantarea furnicii nevinovate, strivita fara mila de talpa dura a unui adidas albastru mai vinovat decat un criminal notoriu.
Cladire ce isi implora moartea, cladire in decrepitudine a pavilionului de bai care a coplesit de admiratie doamne elegante si domni galanti in 1916, care si-a trait anii de glorie dupa 1926, care a fost protejat cu strasnicie de locuitorii oraselului Alcatraz dupa razboi in 1946 si apoi a fost lasat in paragina dupa 1996.
Tu zaci acolo in parcul parasit si napadit de buruieni implorand privirile locuitorilor nepasatori ai oraselului care au uitat de tine; gloria ta a fost absorbita de un trecut atemporal scurs in gaura neagra a timpului, timpul care pana si el a uitat de tine.
Acum te viziteaza o banda de talhari care fac tevile tale sa zangane, faianta sa se sparga si usile de lemn sa scartaie in intunericul noptii infiorator de reci.
Ai ramas un cimitir al ruginii , sobolanilor si furnicilor nevinovate strivite de o talpa prafuita de adidas ce apartine copilului fantoma care bantuie inauntrul tau si isi ineaca amarul in peretii vechi cu tencuiala jupuita de ignoranta gardienilor hilari ai Alcatrazului.
Pana si soarele bolnav te-a uitat, cimitirule, toti te-au alungat din creierele lor si trec nepasatori pe langa tine dorindu-si sa fii demolat, ucis, sa treci in nefiinta, dar copilul fantoma tot mai coboara pe scarile tale subrede si pline de praf recitand o profesiune de credinta damnata.
Furnica nevinovata a fost inmormantata in cavoul ce miroase a iod de la subsolul cimitirului ruginit, iar adidasii albastri vinovati isi croiesc drum printre resturile de caramizi, tencuiala si cioburi.
Soarele bolnav se hotaraste sa bata in ochiurile de geam spart ale cimitirului, iar copilul fantoma isi taraste adidasii albastri pe strazile pustii ale Alcatrazului trist, pana sub biroul vechi din lemn de brad de unde va auzi cum tasntesc din nou sagetile ascutite ale altui reloaded.
Happy Easter pavilionule de bai! Happy Easter ,cimitirule ruginit!

Proces verbal Adio Nevroza


Am gasit piatra funerara a nevrozei si m-am apucat sa impusc realitatile paralele , sa le dobor una cate una si sa le inmormantez in cimitirele propriei constiinte. Ma mut dintr-o realitate irationala in alta ceva mai rationala, intr-o zona mai inalta, undeva pe "culmile stiintei". Coborasem de acolo in haosul existential de la marginea prapastiei neantului suprem cand mi-am dat seama ca ma simt mult mai bine in nebunia cunoasterii cautand explicatii 90% valabile pentru lumea asta care urla intr-una dar devine grozav de ridicola pentru ca eu nu o mai aud; vad doar niste gesturi fugare si disperate ale oamenilor care se mint singuri pentru a nu se lasa coplesiti de propriile eu-ri si personalitati.
Trec dintr-o realitate in alta, dintr-o frica in alta si dintr-o lasitate in alta inchizandu-ma partial in celula intunecoasa a unui surogat de gandire rationala dupa ce clopotul de sticla care ma despartea de aceasta lume ciudata a fost aproape spart. Vreau sa vad ce e cu lumea asta, sa o studiez de acolo de sus din celula plina cu carti inainte sa cobor si sa ma revolt cu toate puterile mintii impotriva ei. Inainte de a ma revolta impotriva lumii ma revolt impotriva propriei stari de a fi. Poate pare o tampenie, poate nu e revolta dar m-am saturat sa ma ascund pe calea ferata si dupa cladiri ruinate si sa ma adancesc si mai mult in balta nevrozei irationale.
E ciudata nevroza asta, te roade pana la eviscerare dar niciodata nu te eviscereaza, te lasa complet slabit , confuz si dezorientat, aproape mort dar niciodata mort de-a binelea. Parca am cazut din avion fara parasuta, de la 10 kilometri inaltime si acum trebuie sa -mi adun creierii de pe jos.
Good bye Cioran, ramai pe margine pentru o vreme, acum am de ingropat o nevroza dar stiti voi, nevroza asta are mai multe vieti decat o pisica zburatoare care cade zilnic de la etajul patru, se intoarce iar sus, cade din nou dar nu moare niciodata. Tot asa si nevroza, recidiveaza tocmai cand nu te astepti dar sper ca am arme sa o infrunt macar partial pana dispare de tot.
I'am sapat groapa. Nu, multumesc, n-am nevoie de popa, imi ajung dracii pe care-i am in cap, sunt suficienti pentru a-i canta vesnica pomenire unei nevroze pe care, daca nu o ingrop acum risca sa devina patologica si atunci nici ca mai pot scapa de ea. Deci, good bye nevroza, sper ca groapa asta e mai confortabila decat creierul meu pe care l-ai lasat fara materie cenusie si l-ai scurtcircuitat de neuroni.

Proces verbal Mediokratos


La mijlocul listei, in purgatoriu, mai mediocru de atat nici ca se putea, in purgatoriu zac urmarind cum trec trenurile ruginite pe calea ferata veche de 100 de ani. Ma plimb pe boulevard of broken dreams printre ruinele pavilionului de bai care cersesc indurare si ma tarasc ca un vierme turmentat pe asfaltul din care ies aburii emotiilor mediocre.

I 'm living on the fringes of society,ignored and doomed but commited to the harmony of the Universe and gazing at the stars with a glamour of hope.
I just want to take the law into my own hands and kill 2 birds with one stone but they all throw myself on the mercy of the court just because the law of the jungle reigns inside my brain. Nothing can stand in for my own conceptions and I have a trace of remorse thinking about my poor human nature with a touch of concern.
I don't like getting embarked in all these small human troubles, I don't want to live in the society which is robbing Peter to pay Paul , in the society which is keeping up with the Joneses.
I'm just living my protracted misery, trying sometimes to be assertive talking about the revolution against my own state of being. "I'll join with black despair and to myself become an enemy". I don't want to be the featherbrain, the loser,the wrong human being, but I have no clue about who am I for real.
I just won't let myself simmer down solving undemanding tasks, I choose only the most harrowing and gruelling problems to solve , even if I just feel that I hit rock bottom every second.
I want to drift away from my own nature, that's easier said than done, I know and I'm stumbling every day when I have to face my own breathe and to cope with my own existance.
I just live a life in dismay in the middle of the list, mediokratos in the purgatory seeking the hell.
I'm just the woebegone child playing near the craddle of filth, withdrawn and thoughtfully, gathering the ashes blown by the wind and making awkward steps down the boulevard of broken dreams.

Today is fear


Today I am just fear. Fear and pain.All my thoughts went away of my mind and fear is all that remains. That huge fear of nothing. There is me , full of fear, having my own mediocrity in front of me. It's so strange to see the foolish inside me staying right here, and starring at me.. My mediocrity went away and fear replaced it.I say to that foolish to go away and never come back but it doesn't . It looks at me and it enters again in my helpless human being full of pain and fear. It's part of me. But it will go away, I swear. I'll do my best to make all this mediocrity to leave me and never, but never come back. I hate it and I hate myself because of that.
I realize I need much more force and strength than I thought to ease all this foolish inside me. But I have to do it, no matter what. I'll keep myself plugging away... I'll keep myself trying...
Until then, today is fear... my fear

The story of the kid in the midnight- for Linkin Park


Hello, I'm right now , here in my hell
Trying so hard to get rid of my cell
You see, those people they are falling apart
Letting the kid to cry alone in the dark
They don't know they're lost inside their busy minds
Inside the physical problems of the contemporary times
So blind, so far away they never realize
What do the kids say, they always minimize
So let now the clouds shove the sun aside
And let the kid climb up to the other side
The side of no fear, the side of no pain
The side of the numb feelings erased by the rain
The side of no dark, the side of no pride
The side of revolution against the human mind
The science will come, erase all the pain
And let 90 percent of things under some explain
You see, the kid is so alone up there
In the tower of light, of the black hemisphere
I know this is cowardly, another sense of fear
But why should the kid go again in their world
On the planet of bad people, mocking and hurt
Disappointing crashes, poems of nothingness
In the chaos of the mind, of the killing loneliness?
They always turn their back, let the kid alone in the park
While the mind runs ashtray in the chase with the dark
No thanks, I prefer the pain given by knowledge
The pain you never learn in their idiot silly college
The pain of infinity, the pain of loneliness
Inside an equation describing the nothingness
So I will stay up here, in my darkest place
Lighted by the stars, living at fastest pace
Inside the equations, inside my only race
Against my own limits against my own place
Against my state of being so small and misread
Against the paranoia, against all their threads
Which keep me down inside this dark and scary cell
Where the frozen hell becomes overwhelmed.

Vizita


3 februarie 2007, Bucuresti. Vizita antologica la Muzeul National de Arta al Romaniei.
Parter- 7 sali enorme pline de icoane si alte obiecte bisericesti din secolele XIV- XVII. Ma mir si acum de puterea de rezistenta de care am dat dovada atunci cand, dupa ce am trecut prin 3 sali unde numai figuri de sfinti mi-au defilat prin fata ochilor, simteam ca ma apuca disperarea. Am mai rezistat inca 4 camere concentrandu-ma in anihilarea impulsului de a-mi lua talpasita din acea enorma biserica improvizata. Privirile acelor persoane care au fost, mai sunt si vor fi adorate sute de ani de acum inainte ma apasau pe creier. Imi dau seama de obsesia poporului roman pentru religie . In secolele XVI-XVII artistii iubitei noastre tari nu pictau altceva decat icoane si biserici ceea ce denota oarecum o forma de involutie si primitivism, in occident lumea a evoluat ceva mai repede. Adica se picta is altceva, nu numai biserici si icoane. Rembrandt dormea demult in cimitir si in Romania inca se pictau sfinti, fecioare maria si hristosi in cantitati industriale. Primele portrete apar la noi in tara abia pe la 1800. Jalnic!
Ne oprim in fata figurii sfantului Nicolae care tine in mana o carte , deci a fost scriitor..In mod sigur a contribuit la realizarea acelei sfinte traditii la care deocamdata am alergie asa ca, daca isi pastra ideile pentru el , filozof ramanea.
Are o figura care pare blajina si linistita insa eu vad numai spaima in spatele aparentelor. Se observa un fel de "bumbi" - proeminente pe fruntea sfantului, cica a fost intelept. Hmm.... daca a avea fruntea umflata inseamna ca esti destept ma plec in fata lui intrucat eu nu posed asa ceva in cap... Acest batranel blajin si din cale afara de speriat mai face un semn cu mana care reprezinta semnul grecesc al unei initiale din numele lui Iisus insa eu, departe de a vedea asta am impresia ca face cu mana semnul OK si spune "OK baieti, e in regula daca va inchinati in fata mea si e si mai OK daca aveti impresia ca si credeti, inseamna ca am reusit sa va manipulez cum trebuie..."
In stanga marelui si importantului sfant ma priveste condescendent o alta mare sfanta, fecioara Maria a carei mantie de culoarea purpurei a fost pictata cu o vopsea foarte rara care se obtine prin uciderea cruda si nemiloasa a sute de melci nevinovati :-)) . Ma gandeam sa ma alatur asociatiei militantilor pentru impiedicarea uciderii melcilor purpurii ( n-am aflat inca numele acestei specii damnate) asta in cazul in care s-a gandit vreun nebun sa o infinteze ca eu n-am chef sa ma apuc de infintat asociatii , oricat de nobil ar fi scopul... oricum, pictarea acestei icoane a fost precedata de crime revoltatoare impotriva unor bieti melci fara de pacate pamantesti, atata paguba ca sa pictezi o amarata de icoana !
Trecem mai departe, alta pictura- coborarea lui Iisus de pe cruce.Apostolii si oamenii din jurul lui erau atat de suparati incat pareau mai morti decat rastignitul insusi. Uff! Atata jale pentru cineva care " de 2000 de ani se razbuna pe noi pentru ca nu a murit pe o canapea", si oricum a inviat deci, 0 Killed.
Un sfant mai interesant mi se pare Ioan Botezatorul, cel cu parul ciufulit si cu blana pe umeri care isi tine capul decapitat in mana, sfant anihilat in perioada lui de glorie fara sa banuiasca macar ce faima va trebui sa suporte post mortem.
Toti acesti sfinti si sfinte le inspira tuturor o privire detasata si blanda, dar eu am impresia ca ma privesc cu superioritate... E O Killed ,ei au bumbi pe frunte si eu n-am deci sunt destepti si eu ignoranta dar asta nu ma impiedica sa -i ignor. Unii dintre ei au pupilele dilatate, ceea ce inseamna ca in creierul lor predomina actiunea sistemului nervos simpatic care le induce spaima si anxietate. Normal ca le e frica daca urla dumnezeu la ei si le spune ca ii trimite in iad daca nu fac pe sfintii...
Mai vad o pictura a ingerului Gabriel, mesager mai rapid decat orice messenger, de ce nu fac rost si cei de la yahoo de aceasta tehnologie? Poate prea- pomenitul Gabriel ar fi de acord sa le dea exclusivitate....
Alta pictura a lui Iisus care se uita la mine atat de urat de parca ar fi primit un pumn direct in fata, hmm... poate fusese anuntat dinainte de moartea ingrozitoare care il asteapta si incerca sa se obisnuiasca si sa se consoleze cu ideea ca or sa il slaveasca toate babele dupa ce moare si mai si invie pe deasupra.
Ce fete suparate si bosumflate au unii sfinti! Normal, acum cateva sute de ani existau o gramada de oameni care se inchinau in fata icoanelor acum ajunse exponate de muzeu, oamenii aceia isi manifestau credinta in "n" moduri, acum lumea se inchina in fata altor icoane ,cele din muzeu sunt lipsite total de adoratie si slavire si de-aia se uita urat la cei ignoranti ca mine care nu pricep asemenea lucruri subtile cum ar fi traditia ortodoxa.
Dupa parcurgerea a 7 sali in care am scanat icoane si fete de sfinti, dupa 2 ore de disperare (atat a durat vizitarea acelei biserici improvizate), aveam impresia ca am fost complet exorcizata intrucat in cei 17 ani de cand fac umbra pamantului degeaba nu mai vazusem atatea figuri bisericesti cat mi-a fost dat sa vad in acele 2 ore antologice. Insa, exorcizarea mea a fost facuta in sens invers intrucat alergia mea la popi, icoane, biserici si sfinte traditii a crescut si mai mult in intensitate si am realizat ca deocamdata in mine s-a instalat un nihilism absolut in ce priveste toate formele de manifestare a religiei si toate zonele de fan-club ale lui Dumnezeu.
Aici mi-am incheiat dizertatia. Amin! :-)))