Lumea nu mai are nevoie de visatori. Si nici nu mai ai de ce sa visezi in plin capitalism cand te gandesti ca nu mai ai decat 2 lei in buzunar pentru painea de diseara. Mi-am dat seama de multe vara asta, de faptul ca eram intr-un hal fara de hal de copil visand ca pot sa fug undeva, unde sa nu ma mai atinga rautatile omenirii asteia care ma tot calca in picioare. Total gresit. Nu pot trai intr-o izolare completa, sunt ca Diogene care s-a ascuns in butoi in mijlocul pietei publice. Stau si ma holbez la lume sperand ca lor nu le pasa de mine si nu iau in seama prezenta mea. Eram sub un clopot de sticla. Dar clopotul s-a crapat, apoi au inceput sa dispara bucati din el, a inceput sa intre frigul, sa ma ajunga sagetile lor otravitoare la care nu puteam sa raspund. Si nu pot nici acum.
Trebuie sa imi activez scutul anti-racheta si bagajul de expresii de contraatac. Adio America, Nobel si cercetari avansate... Hellcome to the real world, all my old dreams are broken in pieces. Am calcat peste cioburile lor cazute din avion odata cu mine. Chestiunile abstracte si visele fantasmagorice nu isi mai au locul intre coltii de rechin ai trotuarelor bucurestene. S-a zis cu sferele savante si societatile stiintifice la care visam mai demult. Au fost strivite ca niste sardele in RATB intre Pantelimon si Rahovei.
M-au ametit reclamele si problemele lumesti ale tuturor. Dar se pare ca asta e lumea reala. Nu stiu daca voi putea vreodata sa ma conformez fara sa mai am o farama de speranta ca va fi posibil s-o iau la sanatoasa spre alte zone ferite de intemperii. Existenta nu se mentine doar cu biblioteci imense si mega hugs desi le-as prefera pe astea doua in loc de orice altceva...
Stiu, sunt naiva si spun numai aiureli. Dar asa ma si simt, dezechilibrata, confuza, in continua cadere si ameteala." I have become comfortably numb" cum spuneau Pink Floyd. RIP Richard Wright :(
Nu mai am nimic de zis in momentul asta, mi-au inghetat mainile pe tastatura. A fost al naibii de frig in pestera azi. Alcatrazul s-a intrecut pe sine la elaborarea celui mai deprimant peisaj de toamna posibil. De-asta imi place mie toamna aici. Nu iti lipseste niciodata confortul de a fi trist tot timpul. Si nici sentimentul ca orice ai face, din gaura asta neagra nu vei iesi niciodata. Adica sentimentul desertaciunii. Dar tot trebuie sa plec.Sa ies din iadul asta si sa intru in altul mai mare.Poate pentru ca e mai mare s-or gasi si ceva supape de purgatoriu prin el. Numai ca frigul si depresia din vagauna mi-au intrat pana in maduva oaselor. Dar dupa cum am spus.. the old dreams are broken. Deci... Hellcome to the real world!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu