marți, 16 septembrie 2008

Fereastra e deschisa, as putea sa sar


Am ajuns din nou în văgăuna Alcatraz după câteva zile pline de peripeţii şi surprize (plăcute, spre marea mea surprindere). Am luat premiul 1 pentru poezia „Monstrocelul” la Licart. A fost ceva la care chiar nu mă aşteptam, toţi care au participat la poezie au fost foarte buni şi nu mă gândeam că juriul mă va alege tocmai pe mine. Am avut vreo doua zile acea „strange feeling of being just happy” care a dispărut rapid odată cu reintrarea în orăşelul penitenciar. Da, era tare ciudat să ma simt şi eu happy şi lipsită de griji întrucât anxietatea şi agitaţia continuă sunt stările mele normale de a fi. Normale? Cred că mai bine spuneam patologice.

In the end... înapoi în orăşelul unde „se nasc cu depresia în oase poeţi aspriţi înainte de vreme” vorba doamnei Constanţa Buzea. Ieri a plouat al naibii de tare şi acum e al naibii de frig. There are no crowds in the street and no sun. Ador luna septembrie. Rareori e prea frig sau prea cald. E un climat perfect pentru supravieţuirea viermilor fosforescenţi şi a moluştelor bete. Şi nici nu te bate soarele în cap.
Ieri am fost la penitenciarul educaţional cu foştii colegi s-o vedem pe dirigă. Eram cu ei şi nu eram cu ei. Nu ştiu dacă am fost vreodată „de-a lor” . Şcoala a fost întotdeauna pentru mine un iad, abia aşteptam o nouă ocazie să dorm la ore sau măcar să ies la tablă ca să nu mă mai plictisesc atât. Toţi profii încă mi se par nişte balauri dar nu din ăia care scot flăcări pe nas ci din ăia care dorm liniştiţi în peştera lor sforăind. Le iese fum pe nări şi trebuie să umbli în vârful picioarelor pe lângă ei pentru că dacă îi trezeşti din somn e jale. Se poate declanşa un incendiu.
Mă simt cam aiurea. Îmi sună continuu în cap versurile lui Kobain „ I’m too busy acting like I’m not naive”. E adevărat. Sunt al naibii de naivă şi al naibii de copil.
Mă bucur că am crescut fără calculator şi net. Aşa am învăţat să nu mă plictisesc decât foarte greu. Dar acum mi-e şi mai greu să mă adaptez într-o lume în care gradul de adorabilitate al copiilor scade direct proporţional cu dezvoltarea tehnologiei. Puştii s-au modernizat teribil şi acum calculează valoarea unui om după câte sute de euro valorează ţoalele de pe el. Sunt dezinvolţi, siguri pe ei, au întotdeauna dreptate, ferească sfântul să-i contrazici. Mă simt al naibii de prost în compania lor. Nu ştiu să abordez subiectele lor sofisticate de discuţie şi nici să am acea teribilă încredere în propria persoană pe care reuşesc ei să o aibă. Sunt naivă şi nesigură. Parcă am căzut din avion fără paraşută şi acum trebuie să-mi adun rămăşiţele de pe jos. Nu pot să mimez ipocrizia şi nici să fac promisiuni false. Nu pot să îmi fac vacanţa în străinătate nici să ma îmbrac de la Levi’s. Nu mi se pare nimic greşit în asta dar de fiecare dată când intru în cercul lor mă izbesc de superioritatea cu care îşi afişează noile achiziţii de marcă în faţa mea.Am impresia că sunt o jucărie în mâinile lumii ăsteia care mă păcăleşte şi mă învârte după placul ei. Şi un pansament. De fiecare dată când cineva are nevoie de mine încerc să-i sar în ajutor. După ce-şi primeşte porţia nici măcar nu mă mai salută pe stradă. Încetez să exist. Exact ca un plasture pe care îl arunci la gunoi după folosire. Dar tot nu mă învăţ minte. Îmi place să ajut oamenii. Îmi place să simt că ma pot face şi eu utilă la ceva şi nu fac umbră pământului degeaba. E şi ăsta un motiv pentru care m-am dus la medicină. În spital toţi au nevoie de tine. Ajuţi pe cineva, se face bine, treci la următorul. Nu se termină niciodată. Acolo nu voi mai fi un plasture de unică folosinţă ci un pansament refolosibil. Poate chiar o grefă de piele permanentă.
N-am nevoie de lumea lor strălucitoare, plină de reclame, afişe şi neoane orbitoare. Am nevoie de oameni în sine. De interacţiunea cu persoana, nu cu hainele Armani şi laptop-ul Apple. Lucrurile sunt al naibii de simple dar nu pricep de ce pare totul atât de complicat. De ce nu putem să interacţionăm deschis şi sincer fără atâtea tertipuri şi chichiţe. Fără atâta teatru şi îngâmfare.
Mi-e frică. În lumea asta rea trebuie să mă arunc eu de la 1 octombrie. Nu ştiu cum voi reuşi să supravieţuiesc având în vedere naivitatea mea patologică. Până acum am supravieţuit inchizându-mă în bibliotecă şi având relaţii amiabile şi diplomatice cu toată puştimea de mai sus. Dar toate astea nu pot dura. Cred că mi-ar trebui nişte mănuşi de box. Eventual şi un scut anti-rachetă. Da ştiu, mi-e al naibii de frică.
Gata, termin pentru că m-am săturat şi eu de trăncăneala asta fără rost pe care oricum n-o va citi nimeni.
Acum nu vreau decât un mega hug. Şi mai Iron Maiden pe fundal. Dar şi hug-ul a devenit o mare problemă. Despre asta.... poate altă dată.

2 comentarii:

miru spunea...

alexandraaaa uite un mega hug :) ma bucur mult sa te regasesc aici, sper ca iti va fi bine in cele din urma in buc :d keep in touch
miru

alexandra dolfi spunea...

Hello miru!Ma bucur sa te vad pe-aici. Merci de hug :) in bucuresti merge bine deocamdata daca ajungi pe-aici da un semn