Aceasta este întrebarea pe care ne-o va adresa Răzvan Ţupa la atelierul Licart din 11 septembrie. „ A pune poezia la treabă” înseamnă aici a o face mai atractiva şi mai accesibila pentru publicul larg. Da, lucrurile nu stau deloc bine. Dacă am ajuns in stadiul de a încerca prin toate mijloacele să atragem publicul către poezie atunci e grav.
Practic, în România publicul iubitor de poezie este extrem de restrâns şi se restrânge tot mai mult pe zi ce trece. Majoritatea sunt diletanţi, din care recunosc că fac si eu parte. Populaţia nu mai are nevoie de versuri şi poeţi visători. No country for poets, asta e clar.
Nu se mai omoară prea multi cu cititul poeziei ci se preferă romane facile care pot fi uşor de înteles şi citit oriunde : în metrou, autobuz , avion, tramvai etc. Suntem într-o continuă grabă şi mişcare iluzorii create de dezvoltarea permanenta a tehnologiei. După opt ore obositoare la serviciu în faţa calculatorului, după ce ai schimbat 3 autobuze şi două metrouri, după o coadă infernală la supermarket ce faci? Ajungi acasă şi dormitezi în faţa televizorului sau deschizi o carte de poezie? Probabil 99,9% aleg prima variantă. Cărtărescu se întreba într-un articol mai vechi : „Puştii nu mai citesc, dar noi mai citim?” . Răspunsul a fost nu. Dar de ce nu mai citesc puştii?
Păi s-o luăm logic: când părintii puştilor respectivi sunt la serviciu 8-10 ore pe zi iar ei au acasă net, dvd-uri jocuri pe calculator şi timp nelimitat la dispoziţie câţi dintre ei vor mai avea chef să deschida o carte , nu neapărat de poezie ci orice fel de carte.
O mare parte din vină o poartă şi sistemul educaţional românesc. La orele de limba romană unde se dicteaza de fiecare data zeci de pagini de comentarii stupide şi greu de înţeles, unde daca în loc să citezi din Călinescu îţi spui umila părere eşti declarat atoateştiutor şi sfidator al autoritaţii profesorului, unde în fiecare an timp de 12 ani de zile sunt elogiaţi doar marii clasici, în afară de care nu mai există absolut nimic, iar literatura modernă în general este văzută ca literatură de mâna a cincea, unde profii n-au auzit nici măcar de existenţa „României literare” mi se părea că cel mai înţelept lucru e sa trag un pui de somn până sună clopoţelul care anunţă sfârşitul chinului. Acum nu generalizez. Ştiu că există şi alte tipuri de profesori. Dar aşa era la mine la şcoală. Ne dădeau liste interminabile de lecturi din literatura veche şi ne duceau cu forţa la sala de lectură. Pai aşa puştii nu vor fi stimulaţi în veci să citească. Eu ajunsesem să citesc numai autorii pe care îi ponegreau profesorii mei. Dacă citam din vreunul din ei la ore mi se spunea că sfidez autoritatea. Parcă eram într-o dictatură.
Ajungând din nou la întrebarea iniţială, e clar că acum poezia a ajuns un fel de artă de salon unde nu se înghesuie mai nimeni. Dar cum se face că deşi nu se mai citeşte poezie sunt o mulţime care scriu şi au pretenţia de a fi publicaţi şi elogiaţi? Nu ştiu dacă există cineva care n-a scris cel puţin o poezie în adolescenţă. Tot românul e poet, vorba proverbului. Dar nu se mai omoară mulţi cu promovarea poeziei. E un paradox la care nu am un răspuns deocamdată.
Dar, lasând la o parte motivele şi faptele care au îndepărtat de poezie publicul român, să vedem ce putem face noi pentru a reda poeziei strălucirea de altădată folosindu-ne de mijloacele tehnologiei moderne :
1. 5 minute de poezie la o televiziune naţională , de exemplu TVR1 . Câteva date succinte despre un poet şi lectura a 1-2 poezii. Sau eventual promovarea volumelor de versuri apărute în ultima vreme la marile edituri. Ştiu că asta se face pe TVR Cultural şi în revistele literare dar tocmai acestea sunt evitate cu straşnicie de marele public pe motiv că sunt mult prea „selecte” şi greu de înţeles. Deci promovarea pe un post comercial, accesibil tutoror ari fi o soluţie.
2. Lecturi publice. De exemplu în marile parcuri din Bucureşti şi alte oraşe să vină în fiecare zi 2-3 poeţi care să citească poezia generaţiei lor într-un „loc al vorbitorilor” ca în Hyde Park. Oricine poate veni să asculte şi să pună întrebări.
3. Organizarea în pieţele din centrul oraşului de video- poetici şi ateliere de poezie cu acces liber.
4. Lansările de carte se pot face în galerii de artă în acelaşi timp cu vernisajul artistului / artiştilor respectivi. Astfel publicul care a venit pentru lansarea de artă poate asista şi la lansarea de carte.
5. Puştimea ascultă muzică în permanenţă. Din câte am observat, cei care asculta rock sunt şi cei mai interesaţi de poezie. Aşa că putem merge într-un club de rock o data pe săptamînă să organizăm „Poeticile rock.ului”, poezie pe muzică rock. Fiecărui poet i se poate asocia o anumită formaţie sau anumite melodii în funcţie de starea pe care o transmite poezia şi se pot face lecturi urmate de muzica respectivă.
6. E mai greu să pui versurile poeziei postmoderniste pe muzică dar se poate încerca asta, urmată de lansarea la televizor sau pe Internet.
7. Promovarea poeziei actuale în şcoli şi organizarea de discuţii şi ateliere la licee între poeţi şi elevi dar şi între profesori şi poeţi. Trebuie să le explicăm profesorilor de română că n-au murit Alecsandri şi Eminescu dar lumea poetică s-a mai schimbat un pic şi elevii ar trebui ţinuţi la curent cu acest fapt.
8. Renunţarea la concursurile de poezie şcolare unde profesorii obligă elevii să scrie, dau premii şi tot ei colectează diplomele copiilor pentru salariile de merit. Aceste surogate de concursuri sunt total lipsite de obiectivitate.Alternativa sunt concursurile naţionale cu un juriu format din critici literari şi poeţi consacraţi care nu au nicio legătură cu onorariile profesorilor.
9. Poeţii străini actuali nu sunt aproape deloc cunoscuţi publicului român. Promovarea lor de către edituri în presa comercială, nu numai în revistele literare şi scoaterea de traduceri şi antologii de poezie străina poate oferi publicului o viziune mai amplă asupra direcţiei în care se îndreaptă poezia actuală şi o comparaţie cu poezia românească contemporană.
10. Asocierea poeziei cu o formă de artă care are mare priză la public ar fi o solutie după cum am spus şi în punctele 3, 5, 6. Organizarea unui mare festival anual de poezie şi muzică , în aer liber, cu intrarea gratuită şi lecturi publice asociate cu proiiecţii video urmate de concerte cred că ar atrage un public destul de numeros.
Acestea sunt ideile mele. Dar înainte de a le pune în aplicare, orice poet va fi conştient de faptul că poezia nu va umple niciodata un stadion cum o fac marile formaţii şi celebritatea în poezie este absolut iluzorie şi inexistentă. Lumea literară românească înca este plină de orgolii şi invidii fără sens.
Putem încerca orice pentru a atrage publicul din nou către poezie. Dar daca nimic nu va merge înseamnă că lumea îşi menţine starea pe care ne-o transmite acum în permanenţă. Şi anume aceea că nu mai are nevoie de poeţi. Multe arte şi-au atins apogeul şi apoi au dispărut. Oare asta se va întâmpla şi cu poezia? Mi-ar plăcea să aflu.
