Plasticine Plastic Plasticine

Plastic. Crăciun împachetat în pungi de plastic. Suffocated Wonderland.
Crăciunul fără existența hipermarket-urilor este absolut de neimaginat. Peste tot cărucioare pline cu fel si fel de pungi si pungulițe, toți alergăm după mâncare de parcă urmează o mare foamete. Well unora asta le face foarte bine, dar eu parcă m-am îngropat într-un mare morman de pungi de plastic și ambalaje de cadouri și aștept să mă scoată cineva de aici.Ghiciți cine o va face : un moș crăciun mare mare mare și tot de plastic. O grămadă de plastic într-o grămadă de plastic.
Baby dream in cellophane = Myself. Văd interiorul cutiei mele de conserve printr-o folie subțire de plastic și mă gândesc oare cum o fi lumea de afară? Vise și iluzii de păpușă.
Long time no see... dar lucrurile astea nu se controlează. Anul ăsta se termină într-un morman de plastic și de zăpadă și tot am impresia că încă mai cad pungi din cer. Tone de ambalaje și de pungi ecologice...tot de plastic. Anul ăsta se termină într- o pungă de celofan de ai cărei pereți se izbesc acordurile reci ale unui concert bestial: Placebo live at AngKor Wat. Anul ăsta se termină cu Drag . Total diferit de anul trecut. Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare direct proporțional cu cantitatea de plastic folosită în ambalajele jucăriilor. Probabil că se putea și mai rău de atât sau poate că lucrurile se schimbă în bine dar nu știu cum se face că eu m-am blocat în partea goală a paharului. Înghit aici la cioburi, gândindu-mă că o pot devora mai repede și ajunge la partea plina cu ciocolată și bombonele.
20: 58. Cretina aia cu voce plictisitoare și repetitivă îmi spune a nu știu câta oară că abonatul vodafone nu poate fi contactat. Urăsc telefoanele mobile, soneriile polifonice și roboțeii captivi în receptoare. Urăsc cam multe lucruri nu-i așa? De fapt nici nu știu dacă le urăsc, poate urăsc doar faptul ca totul s-a schimbat al naibii de mult și devine teribil de nefamiliar. Până și mica urbe demențială în care am revenit pare goală. Nu goală în sensul inexistenței populației pe drumurile și podurile orășeluli, ferească sfântul, așa a fost întotdeauna. Nu, goală în sensul că toate locurile pe care mai demult le găseam familiare sunt acum doar empty spaces. Cladirea imensă a pavilionului de băi unde altădată mă simțeam oarecum ca într-o oază de liniște a devenit pentru mine un morman nesemnificativ de fiare vechi. Pot să facă ce vor cu ea, să o darâme, să o reconstruiască, nu mă mai mișcă. Pot să dărâme întreg circul ăsta ambulant de clădiri,deja mi-e indiferent. Nu știu de ce. Totul a luat-o razna într-un mod inexplicabil de straniu.
Prea multe lucruri triste, parcă eu încercam să manânc partea goală de pahar fără să mă înnec cu cioburi sau să curgă prea mult sânge. A venit marele Santa care thanks God nu era de plastic,și mi-a adus un morman de haine care m-au bucurat teribil pentru ca haine nu ai niciodată prea putine, nu-i asa? Ca în fiecare an împodobitul bradului a căzut pe mâna mea și din nou a ieșit demențial, am văzut asta în ochii pisicilor care abia așteptau să ronțăie firul de la instalația cu multe multe beculețe colorate care sclipesc în ochii de ET ai lui Mitza.
Astea sunt singurele lucruri care nu s-au schimbat. La noi înca mai vine moșul, încă mai împodobesc băduțul cu cea mai mare copilărie și pisicile sunt tot acolo. Neschimbate, chiar dacă a trecut atâta timp peste noi și tot ce era cald înainte a devenit al naibii de rece.
”The past will catch you up as you run faster” spune Brian Molko. Mi-e imposibil să nu-l cred. Parcă m-a invadat dintr-o dată copilăria aia cu un crăciun de poveste. Vreau să scot inocența din coșul de gunoi și nu prea reușesc să aduc la lumină decât scânduri dintr-o corabie eșuată pe undeva prin pacificul de altă dată din care ieșea peștișorul portocaliu care te dădea afară din joc. Și trebuia să îți acoperi ochii în timp ce ceilalți fugeau să se ascundă. Ceilalți fugeau.Fugeau
ceilalți
toți
ceilalți

Placebo-Drag http://www.youtube.com/watch?v=NHYcim_Ya0A
Placebo- I know http://www.youtube.com/watch?v=DZP4lbp9jBA
Porcupine Tree- Baby Dream in Cellophane http://www.youtube.com/watch?v=FwhQQ3h8YB8

Reqviem for a toy (nu mai vreau să fiu mare)

Mă deprimă jucăriile stricate. Păpuşile de orice fel cărora le lipsesc o mână, un picior, capul sau alte segmente. Păpuşile machiate strident şi obsedant de fetiţe dornice să se maturizeze înainte de vreme. Copiilor li se pare normal să strice maşinuţe, să distrugă jucării. Poate aşa află ei mai multe despre lume. Nu contează că le doare sau că îi doare pe alţii. Eu n-am stricat jucării niciodată. Nu exagerez, chiar m-am purtat frumos cu jucăriile mele. Mi se părea că dacă dau în ele o să le doară rău. Dacă le rup ceva or să plângă. De-asta mimam accidentele şi când păţea o păpuşă ceva o duceam la spital. Aveam un spital improvizat şi program de medicamente. Ora 7 penicilină, ora 10 algocalmin, ora 15 Moldamin şi paracetamol. O certam pe mama că nu mă trezea dimineaţa. Voiam să le fac bine dar nu ştiu cum că ele nu se vindecau deloc. Ba chiar erau din ce în ce mai bolnave şi din corpul lor mic ieşea un miros din ce în ce mai pregnant de penicilină. Puneam apă în fiolă, stabileam o doză şi le injectam pe toate. Cu seringile cu care făceam eu injecţii. De ce să mă doară numai pe mine? Trebuie să le doară şi pe ele. Şi pe Ghershi, Gogu, Betina, Claunici, Barbara . Şi pe ursuleţii de sub pat, şi pe iepuraşii din noptieră şi pe Tweety canarul galben ca un gălbenuş şi pe Smacks broscoiul baschetbalist. Ăsta e singurul rău pe care l-am făcut vreodată unor jucării. Cu excepţia faptului că le-am aruncat o dată de la balcon direct în capul vecinei de la 3 care tocmai trecea pe trotuar. Asta pentru că le-am lăsat înşirate în mijlocul casei şi mama a zis că dacă nu mai am nevoie de ele pot să le arunc. Said and done. Gernonimoooo. Evident că vecina a fost drăguţă şi le-a recuperat.

Mi-e teribil de dor să mă mai joc aşa, dar inocenţa e teribil de fragilă şi o data ce creşti, toată feeria plutitoare a copilăriei se duce pe apa sâmbetei. Rămân multe chestii dar sunt fragmentare, punctate, colaterale. Am devenit un om aproximativ mare care se ridică pe cocoaşa unui bebeluş. Mai vreau să mai cred cu totul în poveşti şi în moş crăciun. Vreau să mai vorbesc cu Mickey şi Donald la telefon. Vreau să fiu şofer de rabă care dărâmă clădiri din cuburi şi doctoriţă de păpuşi. Nu mai vreau să fiu mare.

Mă gândeam la poveştile pe care le citeam când eram mică, basmele pe care le adoră toţi copiii deşi nu pricep nimic din ele. Când eşti mic iei totul de-a gata, nu te gândeşti la înţelesuri ascunse. Adoram basmele cu fete rele şi prinţi încăpăţânaţi, basmele cu copii nelegiuiţi care se jucau cu focul şi erau aspru pedepsiţi apoi pentru greşelile lor. Nu prea-mi plăceau basmele cu oameni integri şi frumoşi în care totul era ok şi calm. Cu toate astea nu pricepeam nimic atunci deşi toate poveştile astea au o groază de substraturi. Au fost scrise de adulţi pentru adulţi şi nu pricep cum au ajuns copiii să le citească. De exemplu :

Ştiţi toţi povestea cu fata orfană, săracă sau oropsită în orice fel cu care se mărită ditamai prinţul cu ditamai regatul. După nuntă prinţul îi spune că palatul are să zicem 13 camere dar el îi dă toate cheile dar o avertizează că sunt doar 12 camere în care poate intra oricând şi face tot ce vrea însă niciodată să nu între în ultima pentru că se vor întâmpla lucruri rele. Prinţesa respectă sfatul un timp dar după ce se plictiseşte de toate minunăţiile găsite în camerele respective o încearcă şi pe ultima, împotriva voinţei prinţului. Şi se prăbuşeşte totul.

Care ar fi sensul? Nu cere mai mult decât poţi avea. Nu îţi dori cu tot dinadinsul ceva ce ştii dinainte că n-o să ai niciodată. Nu te arunca în prăpastie fără paraşută. Nu alerga prin ţinuturi neumblate fără busolă. S-ar putea să cazi. S-ar putea să te rătăceşti. Nu cere mai mult decât ţi se poate da la momentul respectiv pentru că s-ar putea să pierzi şi ceea ce ai.
Un copil nu poate vedea lucrurile astea, iar adulţii nu mai citesc poveşti. Nu-mi place situaţia. Putem învăţa din poveşti mai mult decât din multe romane. Dar cui îi mai pasă de poveşti? Copilării... şi cam atâta.

Mă gândeam la nisipul care mi se lipea de degete la mare. La scoicile mici de pe mal. La poveştile navelor scufundate şi ale celor înecaţi fără urmă.
Mă gândeam la sentimentele mele atât de frumos stivuite şi aranjate ca tăvile de la Mec.
Mă gândeam la îngheţată, bomboane, M-Joy şi M&M, poezie
biofizică
banalități
Cineva  mă strigă Sasha
Pe mine mă cheamă Sasha
Îmi vreau poveştile înapoi
Jucăriile înapoi
Copilăria înapoi

Sentimentele mele sunt stivuite şi aranjate frumos ca tăvile de la Mec care ma fascineaza in aranjamentul lor perfect pe verticala.

Mi-am construit zidul.
Motoraşul meu nu e defect. N-a fost niciodată.
Eu nu sunt o păpuşă defectă şi nici n-am să fiu.
Eu nu sunt o jucarie si un pansament.
Sunt intr-o bulă de sapun.
Pe mine mă cheamă Sasha.

Văzut. Fumat. Expirat.

Private property.
Open here.
Exit.
Best before.
Do not iron.
Do not bleach.
Click dreapta.
Delete.
Scurt și la obiect. Nu-ți convine? Cară-te...Police line, do not cross.
Mă doare tot corpul, nu reușesc să-mi adun extremitățile și să le pun în mișcare. Aș vrea să-mi iau la revedere pentru totdeauna dar nu pot. Încă mai simt o prezență apăsătoare în dreapta mea. Sunt o păpușă cu fața arsă și cu o mască de oxigen lângă. Da, sunt o păpușă și mă cheamă Wonderland. De fapt nici eu nu știu cine sunt, tu nici atât. Sunt un accesoriu uitat în fundul sertarului. O cutie expirată de bomboane. O brățară de plastic. N-ai nevoie de mine decât pe distanță scurtă. Sunt o jucărie cu cheiță, o seringă, un plasture. For single use. For rent. Paperback. Second hand. Recycling art.
Ai impregnat tot aerul cu mirosul tău, ia-ți-l înapoi. N-am nevoie de bula ta de aer, o să-mi caut alta. Ce tot bîgui acolo? Nu înțeleg. N-am timp. Du-te acasă și fă-mi o schemă. Sau mai bine du-te de tot.
Cineva fumează lângă mine. Îmi place. Mă simt o țigară imensă pe jumătate fumată. Mă autorespir și scrumul cade lîngă mine. 5 minute și e de ajuns .Acum sunt pe jumătate cenușă. Tipul cu țigara pleacă dar rămâne fumul. Inhalez și atât. Am jurat că n-o să mă apuc niciodată.
Mama spune că toate hainele mele miros a formol. Sunt toată formolizată și nu-mi dau seama. Las urme de formol pe asfaltul încins. No problem, le spală ploaia rapid. Eu nu pot dura. Inocența nu durează niciodată. Inocența care mai are puțin și devine inocență jucată. Nu vreau... nu mă vreau așa.
Nu știu cum dar se adună petele. Și pe eticheta mea scrie mare Do Not Bleach. Nu scria asta pînă acum. Era simplu, aveam o gumă de șters și o sticluță verde cu buline roșii în care găseam tot ce trebuia ca să le fac să dispară. Acum nu mai am nimic. Acum sunt eu o sticluță verde. Folosită.
Now
my feet
don't touch
the ground

Placebo reloaded in Bucharest 21 Iunie 2009

Din cauza marii grozăvii care se cheama sesiune, nu sunt capabilă să scriu cronica acestui concert dar nu mă lasă inima să nu postez aici câteva mărturii ale grozavei cântări cu care maeştrii de la Placebo ne-au încântat ochii şi urechile timp de o oră şi 45 de minute.


Mulţimea transpirată şi agitată de la gazon B aşteptând declanşarea exploziei.














Mai era ceva până la ora 21:00 ...
Soare peste soare, încep să cânte exilaţii, pardon... Expatriate, tipii care au cântat în deschidere. Incolor, inodor, insipid. Plictisitor...


















Uof doamne... ce plictiseală... Habar n-am ce căuta puştiulică ăsta aici dar oricum era scos complet din alt film. Căsca încontinuu rezoând cu plictiseala mea de expatriaţii ăia care nu mai terminau.


















Şi o mostră de Expatriate care provin tocmai din Sidney Australia după cum au specificat. Mda.... go back go away go back boooooriiiiing

Băieţii rai de la sunete...


















 şi băieţii nebuni de la montaj...

Şi gata... intră băieţii meseriaşi în acţiune. Show în toată regula, sunet high quality , lumini , toată chestiunea bine pusă la punct. Prima piesă.. Kitty Litter de pe noul album Battle for the sun.



















" Coming up on Infra Red
There is no running that can hide you....'cause I can see in the dark "


















Efect de-a dreptul hipnotic. See you at the bitter end...

The end of the story... foarte tare concertul. Prestaţie ca la carte. No comment.

Letargie paralitică

Dimineața asta a fost al naibii de cețoasă pentru bietul meu creier. M-am trezit la 10: 30 după un contact abrupt cu podeaua și un vis cu multe coridoare. Imediat m-a copleșit starea aia cretină de lene paralitică și comoditate care mă caracterizeaza foarte rar, dar întotdeauna după o săptămână de iad. Si nu e în niciun caz ultima. S-a decretat alarmă pentru spirite agitate până pe 19 iulie. Și între doua săptămâni din astea oxigenarea creierului se face prin letargie. Holbat la tavan, daydreaming, povestioare și o droaie de aberații alergînd ca elefanții prin cutia craniană. Azi am fost idle pe messenger și offline pentru propria persoană. Azi am fost din nou Alice in Wonderland. Alergam după niște iepuri pe hol și nu prindeam niciunul. În febra care pândește medicina nu prea am timp să-mi pun întrebăr copilărești și uneori stupide despre lume. Așa că am facut-o azi. Sincer, viața asta de adult mi se pare foarte... fadă. O să-mi săriți la jugulară probabil. Cum? Atâtea distracții și oportunități, lucruri de descoperit și făcut, cariere, relații, competiție bla bla bla. Da, ok, foarte tare oameni buni dar nimic din toate astea nu se compară cu trăirile autentice pe care le poate avea un copil. ” Copil înseamnă să ai trăirile lui Edgar Allan Poe și să le exprimi într-un limbaj de duzină”. Toată nebunia vieții adulte este egală cu 0 pe lângă candoarea perpelxă a copilăriei. Alergăm și ne răsfirăm în toate părțile, căutăm tunele și ieșiri, ne luptăm unii cu alții, ne luăm la trântă fizic și intelectual pentru idealuri de consum imediat, ce mai, ne exterminăm reciproc. ” E groaznic să trăiești într-o lume în care numai primul contează”, a spus Robert Scott cînd a ajuns la Polul Sud și a văzut steagul înfipt de Amundsen. Are al naibii de mare dreptate. Pare că totul se rezumă la lupta pentru locul 1.În orice domeniu. Ceilalți pălesc, devin uniformi, individualitatea se pierde, mâinile se amestecă, ideile mor. În fine, aberez și eu ca să nu adorm. Deși mai bine aș face-o. Dar nu înainte de a trece din nou prin obsesia de săptămâna asta. Lustmord Immersion. O puteti vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=JdAg_bNoBGQ&feature=related . Nu-mi pot scoate din cap imaginile astea. Și nici sentimentul acut că trebuie căutat un alt mod de a fi. Oriunde dar nu aici și nu în felul ăsta. Azi m-am autoconsumat în această obsesie. Într-o stare banală și absurdă. Fără complicații și regrete . Poate doar sordide mustrări de conștiință radiind dinspre cursurile de biologie celulară. Dar se rezolvă... Azi am vrut să fiu de o letargie paralitică. Și am fost. Doar azi și e de ajuns.

Țipăt de marionetă

Mai am puțin și-ncep să bâjbâi lovită din plin
de frigurile de la șase
M-am lipit lent de covor și-mi plouă-n creier nu vreau decât
să mă înec în apa de la duș cu amintirea unor degete reci
plimbându-se fugar pe spatele gol
faianța miroase a pastile și a glicerină locuiesc
Într-un spital de afazici cu
pete de țigări și de bere peste tot
Mami mi-au rămas mici toate rochițele
Mami unde-ați îngropat-o pe Rebecca mîinile picioarele
și toate fragmentele micuțe de corp
care cădeau din ea încontinuu
Mami de ce capul ei atârnă singur și plîns
pe tija lungă și rece de metal ?
Fetițo ferește-te de omul cu părul portocaliu și
de tipii cu barbă din stația de autobuz
taci prefă-te fericită și normală
degeaba mami nu-mi va reuși niciodată
nu pot decât să rămân pentru totdeauna
o păpușă dezarticulată
cu un aer dement
cu o tijă lungă și rece de metal
în loc de șira spinării

20 de ani fără 10 secunde ( 17 aprilie 2009)

Doare puțin. N-avea cum să nu doară. Doare ca orice an în plus care trece prin tine. Ca o injecție scurtă. Ca un ser. Altă perdea de apă, alt obositor drum spre origini, alte pavilioane, alt coridor lăsat în urmă.
Proces straniu de maturizare. Foarte subversiv, n-am ce zice. Erai cineva și de-odată te trezești că vine brusc altcineva și îi ia locul. Îți ia locul. Îți ia locul în așa hal încât ajungi să nu te mai recunoști. Te uiți în oglindă și pui mâna pe telefon să chemi poliția să aresteze străinul din fața ta. Străinul intrat cu efracție în tine care nu e nimeni altcineva decât tot tu.
Dar maturizarea asta nu se face niciodată anunțată. Nu vine prin spatele tău și te bate pe umăr prietenește spunându-ți “Hei, sunt eu-l tău cel nou, e timpul să te pierzi în mine.” E șireată, subliminală. Intră în tine ușor, începănd cu vârful degetului mare de la picior, te ia prin surprindere când ajunge la genunchi, se varsă în vena poplitee, apoi mai sus, mai sus până la vena cavă și merge până la inimă căutănd cea mai bună cale de a ajunge la creier. Și o face întotdeauna. Nu contează pe unde o ia. O face înainte să te trezești tu la noua realitate, neștiind nici măcar dacă aia în care ai trăit înainte avea vreo vagă legătură cu ceea ce oamenii din juru tău numesc lumea reală.
Toate lucrurile care au fost făcute deși nu trebuia, toate lichidele vărsate pe haine, toată nebunia ieșirii dintr-o adolescență teribilă , toate astea și halatul alb, imaculat care le acoperă într-un văl al uitării. Toate lumânările de pe tort pe care ți-e frică să le numeri.Toți ani în care ți-ai trăit viața dormind. Nu mai poți spune decât la revedere lumii în care îți permiteai până la refuz să nu deosebești binele de rău, să fii inconștient, iresponsabil, irațional…Inocent. O lume în care făceau alții regulile pentru tine , care reguli îți permiteai cu mare grație să le încalci invocând preafericita naivitate. La naiba! Nu te mai crede nimeni, e prea târziu, ești prea mare. Nu mai poți spune decât Good bye baby blue și Hellcome nuștiucine. Da, nu știu cine naiba ești tu, care ai intrat în mine așa, pe nepusă masă. Din cauza ta mă văd făcând lucruri pe care habar n-aveam că aș putea vreodată să le fac, lucruri care nici măcar acum nu știu dacă sunt bune sau rele. Din cauza ta… din cauza mea.
“All the things sometimes I do, it isn’t me but someone else”
Oameni apar, dispar, trec pe lângă tine atingându-te ușor cu umerii lor grăbiți, cu hainele lor cotidiene, cu mințile lor ocupate. O bulă de aer și încă una și încă una. Suntem bule de aer unii pentru alții. Bule de aer pe care le schimbăm cînd se sparg trecem dintr-una într-alta pocnind din degete și aruncându-ne zâmbete provocatoare . Nu rămânem niciodată prea mult într-o bulă ferească sfântul… să nu cumva să ajungem să ne cunoaștem , să nu cumva să intrăm prea mult unul în altul. Încercăm cu disperare să ne umplem golurile din interior alergând nebunește unii după alții dar niciodată nu ne oprim. Smulgem ceva dintr-o bulă, ceva din alta și umplem golul cu superficialitate. Ca atunci când ți-e foame și bei o groază de apă , îți umpli stomacul și ai senzația că ai scăpat de foame. Dar ea e acolo, în vene, în inimă, în creier. Nu se va potoli niciodată, nu o vor potoli nici bulgării de pâmânt care vor cădea peste tine în câțiva ani. Nu pentru că rămân închise lagărele minții, cheile de la sufletul tău zac în continuare într-o cutie de conserve și acolo vor zăcea până cînd o să încetezi să alergi prin bulele de aer și de oameni. Oprește-te măcar o clipă tu… baby blue sau cine naiba ești. Ai să vezi că orizontul nu e format doar din bule de aer. Există și bule de săpun. Intră într-una și stai acolo. Nu mai alerga, mergi. Ai să vezi că bula de săpun are un orizont foarte interesant. Dement așa ca tine. Are și oameni cu mâini de care poți să te prinzi când o iei la vale în subteran. Și cluburi underground cu cărămizi pe care să le îmbrățișezi. Și aerul e mai cald, mai elastic. Atingerile mai moi, cuvintele mai clare. Și totul o va lua razna din nou. Ai alunecat pe o coajă de banană și ai luat în brațe podeaua. Praful de pe jos miroase a suc de mere. Lucrurile cad… în sus.
Lucrurile care se schimbă, se învechesc, se pătează. Apar urme și cicatrici. Degeaba speli hainele, podelele, cearceafurile, geamurile, petele vor rămâne în oasele tale și nu există detergenți care să le curețe. Degeaba te sperii, cu timpul or să apară din ce în ce mai multe, atât de multe încât nu vei mai putea să fugi de tine. Acum poți, e simplu, 2-3 pete nu spun mare lucru dar mai târziu nu vei mai putea. Și atunci o să începi să te minți. Tu pe tine să te autoînșeli, autoascunzi,autopăcălești. Toate astea ca să fugi de pete, să încerci să le pitești undeva, într-un colț al subconștientului priordial. Degeaba, o mică zbatere, suspine și câteva lacrimi pînă va crește iarba peste toate acestea. Peste toate petele,toate oasele, toate lucrurile, toate atingerile. Și nu va mai fi nevoie să autofugi de tine. O să crească atîta iarbă peste pete alea încât o să ajungi să te întrebi unde naiba ți-e corpul. Mâinile se afundă în ea căutându-te dar nu te mai găsești, nu te mai găsește nimeni , ai dispărut, ai murit. Tu și toate petele tale apăsătoare. Și peste toate acestea
va crește încet
iarba.
Am 20 de ani fără 10 secunde și tot anul ăsta o să am aceeași vârstă. Sunt un extraterestru ambulant aterizat aici sub formă general umană. Am o capacitate de existență general valabilă și o stare de confuzie general acceptată. Am căzut din rachetă fără parașută și sunt în procesul adunării mele de pe jos. Working in progress cu creierul cufundat în gel de electroforeză. Caut o bulă de săpun și am 20 de ani fără 10 secunde.

P.S.
Am ajuns din nou în alcatraz. Iisus o să moară azi, cum o face cu atâta măiestrie de 2000 de ani încoace. Acum moare pentru unii, săptămâna trecută a murit pentru alții. Naiba știe când moare de fapt sau dacă mai moare vreodată. S-au pierdut datele științific exacte. Nu știu ce m-a apucat. Abureală de alcatraz.
Multe multe cadouri, un tricou meseriaș cu mesaje subliminale, cadouri peste cadouri și mâine tort. Testament și Overkill dublați de Maiden. Pisicile așteaptă să fie hrănite. Ideile din postul trecut erau din autobuz. În alcatraz am primit o găleată cu apă în cap și nu mai am idei. Doar muzică în cap și în cameră, pendulez prin tot apartamentul ca un greiere beat obișnuit cu celula bucureșteană și gândacii de companie. Tare... am 20 de ani și mă mai doare încă un pic serul de azi dimineață. Dar îmi trece pînă diseară.Îmi trece cu muzică și pisici. Și ciocolată și cadouri.

Prea multă ceață, prea târziu

Dimineață anemică,lapte rece și cereale, duș cu ceață și o pată de cacao pe tricou. A foat prea tare muzica, prea mare zgomotul, prea multă frica, prea exagerată ruperea în doua a cerului plin de frig. Am o inimă de gheață crăpată, un picior în afara borcanului de sticlă, un deget afară din celulă, ochii pierduți printre gratii. Doar un pas afară și deja e prea mult. Prea multă frică, prea mult întuneric, prea mult necunoscut, prea multă zbatere. Prea multă lipsă de afecțiune,prea multe lacrimi, prea multă disperare. Prea multă astenie de primăvară. Prea mult soare, prea multă lume, prea multă mizerie, prea multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple. Prea multă minciună în spatele fețelor angelice și a halatelor albe, imaculate. Răceală și nimic mai mult. Suflete care se tăvălesc zadarnic în mocirlă. Suflete murdare care nu merită atâta soare.
Prea multă vorbărie, prea mult sînge anemic, prea multă singurătate aiurea. Prea mult aiurea, prea mult eu.
Eu urc scările. Eu urc scările și agit mâinile căutând o mână de ajutor. Dar nu e nimeni, nu va fi niciodată nimeni pe scările astea, în nelumina asta.
Mă simt al naibii de ireală, parcă m-am desprins de mine și nu mai exist. Mă mir că mai sunt vizibilă din moment ce mintea mea blocată nu poate găsi nicio dovadă care să certifice faptul că mă aflu pe podea, cu măinile alergând aberant pe o tastatură. Nu îmi aparțin, nu mă recunosc, nu îmi găsesc nicăieri nici cel mai mic grad de apartenență.
O pată de cerneală și o carte. 5 pixuri, un atlas de anatomie și un creier amorțit. 100 pagini, 7 zile, 2 lucrări. Niciun poem, o ușă trântită, eu. Halate albe, imaculate, o mască de oxigen și brațe larg deschise așteptănd să îmbrățișeze ceva, orice, pe oricine. Un roman scris pur și simplu, oricum, oricînd, oriunde. Mintea mea citită ca o carte, ca o succesiune de procese biochimice.
Un joc dea baba-oarba în ceață. Nu pot fi găsită, nu sunt de-aici, nu sunt de-aici. Mânile mele caută alte mâini de care să se sprijine. Brațele mele caută altele cu care să se ancoreze în iluzia asta de planetă, în soarele ăsta prea mult, prea mare, prea liber. Măinile mele caută mâinile care să dezlege sforile să spargă borcanul de sticlă și să rupă gratiile. Măinie mele caută și se caută,dar nu găsesc decât un perete alb imaculat care se vrea murdărit cu pete de sânge și stropi de suferință.Mâinile mele s-au săturat de izolare. Măinile mele caută alte mâini. Nu le găsesc. E prea întuneric. E prea târziu.

Nimic altceva decât altceva

Îmi târăsc picioarele afară din laboratorul aseptic, las urme de panică pe gresie și o dâră de psihedelism în urma mea. Pastilele de azi dimineață m-au electrizat, m-au agitat, m-au făcut să tremur. O injecție cu narcotice, o eprubetă plină cu taliu, un pahar de acid clorhidric băut pe jumătate, o pată de morfină pe covor.Frică, multă frică un corp plin de frică și fluturi care zboară prin serul și apatia injecției de la urgențe. Nicio idee de poem nici măcar în metrou, nici măcar în soarele anemic de azi. Alerg al naibii de repede pe drumul ăsta care se sfârșește de fiecare dată prea repede. Nu, nu vreau să se termine, nu vreau, vreau o stradă pustie, goală, plină de lumină numai a mea pe care să alerg încontinuu și să nu mă opresc niciodată. Îmi plac coridoarele întunecate și interminabile, tunelurile pe care le sapi singur cu mâinile tale, tunelul acela întunecat și singuratic al lui Sabatto la capătul căruia nu era nicio lumină. Rareori există lumină, trebuie să ți-o fabrici singur, cu propriile vise și iluzii. Aici în realitatea de dincolo, în lumea din spatele lumii din care vin eu luminează un bec anemic, care mai face scurtcircuit și trebuie să mă urc pe o scară șubredă să-l repar. N-am echilibru, mă clatin, cad, adaug vânătăi la colecție dar până la urmă reușesc să aprind deficiența aia de bec. Mă joc cu focul, merg chiorâș cu lanterna, mâ izbesc cu coatele de pereți și cu fruntea de tavan.
Cu un picior într-o lume și unul în alta. Un creier plin de ceață. Un coridor lung, întunecat , cu rare flash-uri de lumină,mii de uși încuiate de o parte și de alta,îmi rup mâinile încercând toate clanțele și bătând cu disperare la toate ușile dar nu, nu va deschide nimeni niciodată pentru că aici nu există oameni, doar tăcere aseptică și fețe cu obraji disecați, ochi apoși, cadavre care arată ca niște păpuși mari și urâte dizlocate și arse. Păpuși cu membrele dezarticulate, păpuși atârnate de sfori în spatele ușii. Mici monștri cu privirea fixă și pielea jumulită, sângele coagulat pe podea și guri larg deschise aspirând vântul plin de angoasă care bubuie în fereastra uitată deschisă de păzitoarea de cadavre.
Un cap se rostogolește în parc , printre bănci, printre cerșetori. Printre gunoaie continui să alerg pe drumul nesfârșit pe care mi l-am ales, set și reset am un buton în coloana vertebrală și niște sfori de ghidaj. Cip-uri robotice, privire infraroșie, control teleghidat. M-am izbit de zid, reflex nociceptiv, fac cale întoarsă, calc peste un craniu și o iau din nou la fugă.
Trezește-te, trezește-te tu care zaci pe jos în tunelul ăsta nesfârșit. Nu ești un craniu și nici o păpușă moartă sau oarbă. 2 ochi, 4 membre, un corp astazic dar funcțional. A freak in the slideshow but a human being.Dau de mine, mă izbesc de mine, mă trezesc de mine, mă tremur de mine,mă agit de mine, mă tai de mine, dau peste mine și mă pun la zid tot pe mine. Eu și cu mine avem o discuție foarte interesantă. Eu din lumea asta și cu mine din lumea cealaltă. Deficiența motorie ereditară din lumea asta și aberația cromozomială din lumea ailaltă. 1000 de eu și 1000 de mine care țipă în întuneric. Heeeeeeeeeeeeeei. Wake up! Un pumn în nas, un glonț în spate, un urlet în noapte și s-a resetat sistemul. Un parc mare și gol, un clown care plânge într-un colț, un clown cu privirea căzută din stele și părul ars de focul cu care s-a jucat. O bomboană pe jumătate mâncată, o pastilă de prozac, 3 seringi folosite, flacoane pline cu sânge albastru. Agitație moleculară, mișcare browniană a particulelor umane într-o nebunie de hipermarket.
Smoke on the water, smoke in the brain. Un acord uitat de chitară. O minte cu 1000 de intesecții neuronale și niciun indicator rutier. O minte pierdută într-o altă minte care nu o cunoaște și nici recunoaște. O pată albastră pe tavan. Întunericul din cap și din ochii mai negri ca niciodată. Privire fixă, pierdută pe cele 7 cărări cu neuroni căzuți la datorie, bătuți de serul din eprubetele sterilizate și pline cu reactivii netestați și necunoscuți. Da, o mare necunoscută. O mare de întuneric.
Niciodată nu vor înceta să mă fascineze plăcuțele pe care scrie mare și verde EXIT. A way to exit... another way to exit. Another way to exit anywhere but not here...another way to exit in a deeper sleep.
"Poți fi trădat în somn. Lumea întreagă se poate răsturna în timp ce tu visezi fluturi. Du-te să dormi, este prea mult întuneric, este prea multă gheață, este prea târziu. " Alice Hoffman

Scoaterea inocenței din coșul de gunoi

Din nou pierd timpul în felul meu complet iresponsabil și delăsător, stare care mă apucă de fiecare dată după un examen. Mă uit la tavan și îmi imaginez că vine un avion și mă ia din nebunia prezentă. Vreau să plec oriunde, în orice loc fără nicio legătura cu realitatea asta mizeră și ipocrită. Vise idioate și copilărești,nu-i așa? Ei bine, lumea asta plină de adulți maturi și responsabili nu mă caracterizează. Nu pe mine care mă simt ca un copil de 5 ani pierdut într-un amalgam de oameni mari, ocupați,programați, automați, mașinalizați, eficientizați. Mă lovesc de ei peste tot în goana lor nebună către ce? Autorealizare sau autoprofit? Autodisciplinare pentru autonomie și atotputernicie de cartier, realizări mărețe și călcări în picioare, lins de pantofi și complimente slinoase, orgolii împărțite unanim ca palmele date la beție. O lume în care inocența n-are ce căuta. O lume în care din contră, inocența e lucrul cel mai de evitat, aruncat, terfelit, scos cu forța din structura de bază a oricărei persoane și tăvălit în noroi. Și eventual călcat în picioare. Ca bonus de fidelitate. O lume în care copiii se nasc adulți, copii cu o copilărie ipocrită, duplicitară care pendulează între farduri și păpuși, perversitate și mașinuțe. O lume în care copiii învață să mintă cu o seninătate teribilă pe chip, copii tehnologizați, eficientizați ca și părinții lor, genii captive, capricioase, ipocrite , interesate care ascund toate astea sub masca verde pal a inocenței ratate.
O lume pe care o urăsc. O lume în care nu mă regăsesc. O lume în care toți încearcă să mănînce felia de tort a celorlalți, ceea ce e imposibil, am mai spus-o în alt post.
Am luat-o la fugă prin soarele teribil de soare, cu raze de lumină și balonașe de săpun alergînd după mine prin Cișmigiu. Am luat-o la fugă încercând să salvez inocența și s-o recuperez din coșul de gunoi. Inocența acelei copilării magnifice și Încoronate după care plângea Cioran. Inocența la care nu pot să renunț orice ar încerca oamenii ăștia să facă din mine. Oricât ar încerca să mă atragă în lumea lor provocatoare și automată, plină de ipocrizie, orgolii și perversități eu rămân copilul care se plimba cu rolele acum 10 ani prin Cișmigiul în care alerg eu acum făcând balonașe de săpun. Întotdeauna a trebuit să-mi fabric o lume. Un sistem de vise și iluzii, o realitate paralelă. O lume departe departe de tot , o lume a minții mele care comuncă larg închis cu lumea asta a oamenilor mari și grăbiți. Cineva țipă. Cineva din mintea mea țipă. Copilul din mintea mea țipă în poeme către lumea asta care nu e a mea,nu a fost niciodată a mea și nici n-o să fie. O lume care aruncă inocența la coșul de gunoi pentru mine nu e lume, ci o matrice stupidă, un pilot automat, un cerc vicios, o avalanșă de noroi în anticamera morții.
Alerg. Nu vreau să las pe nimeni să mă prindă. Mă simt teribil de bine în mintea mea de copil de 5 ani. În mintea mea care face orice pentru a conserva inocența . În mintea mea cu pereți adiabatici. Mă joc cu omuleții din lună. Mâncăm ciocolată și facem mizerie. De-asta are luna atîtea pete. Pentru că eu și niște omuleți iresponsabili și copilăroși, împreună cu marmotele de la Milka ne facem de cap. Niște copii fac baloane de săpun. Acolo pe lună. Acolo în mintea mea cu pereți adiabatici, total disparată de lumea asta ipocrită, cu mii și mii de măști care mai de care mai înspăimăntătoare. Acolo în mintea mea de copil de 5 ani. Acolo în mintea mea unde orice e posibil și copilăria se joacă în voie. Acolo unde adulții n-au ce căuta.

Depersonalizare

E foarte ciudat cum toate lucrurile din jur și toata suprasolicitatea cotidiană pot duce la o apatică depersonalizare. Nu mai știu decât că am n foi de citit și n volume de învățat. Am dispărut în spatele lor. Uneori nu știu de unde să ma iau. I can t see the end of me, nor the begining. Nu-mi mai regăsesc vechile gânduri și idei, sunt toate mascate de formule și denumiri abstracte. Depersonalizare și desentimentalizare. Un roboțel independent umblător asta devii dacă te lași purtat numai de valul de informație. Nu mai e loc și nici timp pentru chestiunile adiacente, nu pot să adun la un loc nici măcar cele 3-4 idei disparate ale unui poem care îmi alearga prin cap de vreo 2 săptămâni. Nu mai sunt eu. Nu mai am timp sa fiu eu. Aberez inclusiv acum.
Reflexe și atât. Mă împingi și te împing și eu fără să știu de ce. Întrebi ceva și răspund automat, fără să mă gandesc la ce ai vrut să întrebi. Simt că explodez uneori și imi vine să strig la mine și să mă trezesc din somn. La adevărata mine care doarme tot timpul și lasă roboțelul terorist să-și facă de cap. Care cap mă doare.Am luat ceva pastile și le simt electricitatea plimbându-se prin mine. Electricitate care duce la apatie și apatia iese prin toți porii invadând celula de camin .
Am căzut din pat iar. Vânătaia cea mai recentă s-a adăugat celei de acum trei zile. Colecționez vânătăi. Mai știți pe cineva? Poate facem schimb. E foarte mișto să fii colecționar de vânătăi,mai ales dacă le ai din mai multe surse. Ale mele au doar una și anume căzutul din pat. Cam monoton dar tot vânătăi se cheamă. Și sunt ale mele, e colecție personală și valoroasă. Atât de valoroasă încât aș da orice să scap de ea și de căzutul ăsta continuu din pat. M-am cam plictisit de aceleași vise interminabile și identice.
Gata, și-a făcut efectul pastila, a încetat durerea de cap și e cazul să mă duc la culcare sperând că măcar noaptea asta n-o să mai visez coridoare, alergătură și căzături de la înălțime terminate invariabil cu o zdravănă căzătură din pat. Mâine... zi de 10 ore cursuri și 12 ore de stat la facultate.

Incercare de zbor deasupra cuvintelor( Back to Bucharest)

Brain washed. Music for the head. Porcupine tree. Ce-a mai ramas din ziua asta.
Final statică de Alcatraz. Hellcome lipsă de timp și căzut din pat.
Azi mă holbam la mișcările din jurul meu în soarele puternic de după amiază. E incredibila senzația pe care o ai când vezi pentru prima dată lucuri pe langă care treceai zilnic și nici măcar nu-ți trecea prin cap că există. E ca atunci când cazi din pat și vezi întâi camera cu susul in jos și te întrebi unde naiba ai picat că asta nu seamana deloc cu camera din azilul de refugiați pardon.. cămin. Durează câteva secunde pana te dumirești, după care te apuci să-ți examinezi tacticos vânătăile. E ceea ce fac eu din ce în ce mai des. Cad in somn și mă trezesc pe jos într-o teribilă confuzie. Deja devine amuzantă situația . Noroc că nu stau în patul de sus, ar fi fost o cădere chiar de la inălțime.
De multe ori se întâmplă să cad în sus. Atunci mă transform într-un omuleț care stă în tavan și mă privește de sus. Mă uit amuzată la deficiența motorie care sunt, mă amuz de câte cărți cară în spate și citește o groază de foi și schițe. Mă enervează că nu mai scrie nimic serios și e bolnavă de o lipsă patologică de timp.
Tocmai din lipsa asta patologică de timp am ajuns s-o dau cam des în bară din chestii teribil de mărunte. Intotdeauna cel mai tare în relația cu ceilalți. Niciodată nu mi-au plăcut mărunțișurile și analiza tuturor amănuntelor în relațiile interumane. Când deja s-a analizat totul și s-a ajuns la saturație ar fi mai bine ca lucrurile să fie lăsate baltă. Flaubert îl punea întotdeauna pe "Cum" inaintea lui "de ce". Eu cred că lucrurile trebuie alternate și când te-ai intrebat prea mult de ce fără să obții un răspuns concludent trebuie să te gândești la o soluție având în vedere situația prezenta, nu fantomele trecutului inexplicabil. Și în studierea Universului, deși se caută studiul cauzelor care au generat formarea lui, în paralel se studiază al naibii de competent funcționarea lui prezentă.
Acum ceva timp am învățat să mă ridic deasupra cuvintelor. E mult mai eficient decât să construiești un zid între tine și restul și să spui gata.. acum puteți să trageți. Un zid nu rezistă la nesfârșit. Dar tu poți să zbori la nesfârșit și ei să traga până li se termină muniția dar să nu te ajungă niciodată. Zbori și te gîndești cum naiba poți să dregi situația, cum naiba poți să-ți scoți gloanțele din spate, gloanțe pe care singur ți le-ai înfipt acolo, pentru că atunci când intri în jocul societății intri singur și pe proprie raspundere. Gloanțele care ajung cel mai adânc nu sunt ale lor ci ale tale. Tu te-ai băgat în jocul ielelor,nesilit de nimeni. Să vedem cum naiba mai ieși.
Ciudată societatea asta. N-am înțeles niciodată regulile ei nescrise. Uneori jucam după cum mă tăia capul, alteori aveam propriile reguli. Incerc să-mi construiesc niște reguli de relaționare și reacționare dar totul pare atît de haotic încât de cele mai multe ori las totul baltă și fac ce mă taie capul. Se pare că atunci merg lucrurile cel mai bine. Dar cu anumite limite. Limite fără reguli? Nu... trebuie să existe și reguli. Iar aberez. E cam tîrziu și mi s-a condensat creierul de atâta porcupine tree. Cred că am făcut o micuță obsesie. Ultima a fost pentru Reqviem for a Dream. Am ascultat soundtrack-ul de n ori vreo doua săptămâni până am ajuns la saturație. Acum am obsesie și cu datul în bară în relațiile sociale. Oamenii ăștia fac totul prea al naibii de complicat, cu atâtea noduri încurcate pe care nici vrajitorul din Oz nu le mai descurcă.
Acum cîteva ore mă transformasem din nou în omulețul din tavan și mă holbam la acea mogâldeață cu rucsac care mergea spre cămin. Parcă eram Alice in țara minunilor alergând după iepuraș. Miile de eu-ri ale mele se transformaseră toate în niște iepurași roz care au devenit apoi ditamai elefanții, tot roz și au început să-mi danseze pe creier. Am obosit să tot alerg după ei și să-i legitimez. Mi-e somn. Noapte buna!

Break Up

Tot căminul e plin de frig şi miroase teribil
a uşi incuiate cafea şi red bull
Tot corpul meu e numai cearcăne şi foi
a dat rezultate noua dietă de slăbit numită
anatomie pe pâine
mă dor toate oasele şi pe deasupra
mi-e groaznic de silă de tine
şi de copilăria ta jucată jalnic de prost
esti o fetiţă de doi ani cu unghii roşii
care face striptease pe bara de la metrou
Nu mai tremura cuvintele sunt la fel de inutile
ca  numărul de telefon al mortului dezarticulat
din sala de examen
E ultima dată când mai trântesc uşa
după imaturitatea care eşti
tot ce a ramas din fericirea aia grozavă
sunt doar urmele de noroi lăsate de bocancii mei
pe holul gol şi murdar
Hai pleacă odată m-am saturat de tine
inima mea e o masă de disecţie cu şanţuri
prin care se scurge încet
sângele.

Back to Alcatraz

Am ramas repetenta la blog stiu. M-am autodesfiintat de pe net si de la scris. Pauza lunga cauzata nu de pana de idei ci de lipsa acuta de timp de gandire. Nici macar in metrou nu ma mai puteam gandi la altceva decat artere, vene, radiografii si mai stiu eu ce alte bazaconii de student la medicina in prima sesiune. Disperare, frica de necunoscut, anxietate si nervi etc. Bine ca s-a terminat. Toate bune si frumoase deci… back home.
Aici e cu totul alta treaba. Parca s-a oprit timpul in loc. Pana si decoratiile de Craciun sunt tot acolo unde erau acum doua luni. S-au gandit oamenii ca n-are rost sa se chinuie sa le puna din nou la anul deci, de ce sa nu le lase la locul lor? Anyway… zapada acopera totul, si ignoranta si lenea si gropile din asfalt. Rarii oameni pe care ii vezi pe strada misuna incolo si incoace pe arealul de desfasurare de maxim 500 de metri de la un capat la altul al oraselului . Dar pe mine putin ma intereseaza… stau si zac. Final de sesiune, back home, a disparut starea de anxietate bazala si distress prin urmare s-a instalat acea lene patologica si iresponsabilitate copilareasca pe care le-am acceptat cu o teribila seninatate si naturalete in timp ce ma holbez pe fereastra la cateii din mijlocul pustiului. Vorba celor de la GreenDay “This city’s burning is not my burden” . Burning? Freezing mai degraba. Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata Alcatrazul in focuri. N-a avut nici macar febra, mai degraba e intr-o pseudo hipotermie . Si bineinteles ca aici nici vorba de “city” ci mai degraba de un microareal locuit de termite.
Porcupine Tree canta de zor iar eu ma gandesc ce carte sa citesc instalata in fotoliul meu preferat din sufragerie. Nici nu-mi mai aminteam ce bine e uneori sa stai degeaba si sa te complaci intr-o stare de visare si lene, sa dormi 12 ore dupa ce saptamani intregi n-ai dormit decat 5-6 . Acum vreau sa recitesc Alice in tara minunilor si ceva reviste National Geographic. Nu mai am chef deloc de lucruri serioase, cel putin saptamana asta. Sunt o loaza stiu. Nu ma caracterizeaza starea asta si de aceea o ador, poate pentru ca stiu ca e temporara si trebuie sa profit de ea la maxim.
Timpul curge molcom, in acest capat de lume in care nu se intampla niciodata nimic. De cele mai multe ori ma simt in plin absurd in acest orasel fantoma stapanit de o perplexitate caracteristica. Asa cum exista perplexitatea bucuresteana de P20 exista si perplexitatea de Alcatraz, ultima fiind evident de 1000 de ori mai elaborata si mai coerenta. Alcatrazul nu e nimic altceva decat o himera decadenta cu oameni care se complac intr-o moleseala teribila si ale caror vise si idei si-au pierdut complet substanta. Peste tot bantuie acea teribila senzatie de sufocare, ca si cum o data intrat aici nu ai cum sa scapi, nu ai unde sa fugi, nu exista cale de iesire. Dar eu am una in maneca si de aceea nu pot decat sa ma amuz de la fereastra mea de observator de ce se intampla, sau mai bine zis nu se intampla in aceasta pseudo urbe cu un trecut glorios , prezent decadent si viitor iluzoriu.
Mi se face somn, ma gandesc intens la Scandinavia, la aurora boreala, la mirosul de apa de mare si ciocolata din aer. La noi acum miroase a Milka varianta cu mar si scortisoara care imi aduce aminte de zapada daneza , copliarie si beculete colorate. Sa-l ia naiba de Alcatraz, prefer sa ma complac intr-o stare de seninatate copliareasca si sa ma gandesc la avioanele SAS ( Scandinavian Airlines), la ursuleti de plus si la felia mea de tort. Sa va spun o povestioara.
Stiti voi, in cer exista un tort urias iar fiecare dintre noi are cate o felie din tortul asta rezervata numai pentru el si de care nimeni nu se poate atinge. Daca suntem badarani, rai si nepasatori dumnezeu incepe sa manance din felia respectivilor impricinati si cum noi suntem intr-un hal fara de hal de neascultatori tortul ala dispare incet ,incet in stomacul lui dumnezeu care incepe sa se ingrase pe zi ce trece pentru ca doar sunt multi oameni rai pe planeta asta. Si tot mancand la tortul asta dumnezeu o sa ajunga intr-un hal fara de hal de gras si de greu , gravitatia n-o sa poata sa-l mai tina sus, o sa cada din cer si o sa moara. Si asa o sa ramanem noi si fara dumnezeu si fara tort. Si asta ar fi o situatie destul de nasoala. Ce ziceti, ne cumintim?