Brain washed. Music for the head. Porcupine tree. Ce-a mai ramas din ziua asta.
Final statică de Alcatraz. Hellcome lipsă de timp și căzut din pat.
Azi mă holbam la mișcările din jurul meu în soarele puternic de după amiază. E incredibila senzația pe care o ai când vezi pentru prima dată lucuri pe langă care treceai zilnic și nici măcar nu-ți trecea prin cap că există. E ca atunci când cazi din pat și vezi întâi camera cu susul in jos și te întrebi unde naiba ai picat că asta nu seamana deloc cu camera din azilul de refugiați pardon.. cămin. Durează câteva secunde pana te dumirești, după care te apuci să-ți examinezi tacticos vânătăile. E ceea ce fac eu din ce în ce mai des. Cad in somn și mă trezesc pe jos într-o teribilă confuzie. Deja devine amuzantă situația . Noroc că nu stau în patul de sus, ar fi fost o cădere chiar de la inălțime.
De multe ori se întâmplă să cad în sus. Atunci mă transform într-un omuleț care stă în tavan și mă privește de sus. Mă uit amuzată la deficiența motorie care sunt, mă amuz de câte cărți cară în spate și citește o groază de foi și schițe. Mă enervează că nu mai scrie nimic serios și e bolnavă de o lipsă patologică de timp.
Tocmai din lipsa asta patologică de timp am ajuns s-o dau cam des în bară din chestii teribil de mărunte. Intotdeauna cel mai tare în relația cu ceilalți. Niciodată nu mi-au plăcut mărunțișurile și analiza tuturor amănuntelor în relațiile interumane. Când deja s-a analizat totul și s-a ajuns la saturație ar fi mai bine ca lucrurile să fie lăsate baltă. Flaubert îl punea întotdeauna pe "Cum" inaintea lui "de ce". Eu cred că lucrurile trebuie alternate și când te-ai intrebat prea mult de ce fără să obții un răspuns concludent trebuie să te gândești la o soluție având în vedere situația prezenta, nu fantomele trecutului inexplicabil. Și în studierea Universului, deși se caută studiul cauzelor care au generat formarea lui, în paralel se studiază al naibii de competent funcționarea lui prezentă.
Acum ceva timp am învățat să mă ridic deasupra cuvintelor. E mult mai eficient decât să construiești un zid între tine și restul și să spui gata.. acum puteți să trageți. Un zid nu rezistă la nesfârșit. Dar tu poți să zbori la nesfârșit și ei să traga până li se termină muniția dar să nu te ajungă niciodată. Zbori și te gîndești cum naiba poți să dregi situația, cum naiba poți să-ți scoți gloanțele din spate, gloanțe pe care singur ți le-ai înfipt acolo, pentru că atunci când intri în jocul societății intri singur și pe proprie raspundere. Gloanțele care ajung cel mai adânc nu sunt ale lor ci ale tale. Tu te-ai băgat în jocul ielelor,nesilit de nimeni. Să vedem cum naiba mai ieși.
Ciudată societatea asta. N-am înțeles niciodată regulile ei nescrise. Uneori jucam după cum mă tăia capul, alteori aveam propriile reguli. Incerc să-mi construiesc niște reguli de relaționare și reacționare dar totul pare atît de haotic încât de cele mai multe ori las totul baltă și fac ce mă taie capul. Se pare că atunci merg lucrurile cel mai bine. Dar cu anumite limite. Limite fără reguli? Nu... trebuie să existe și reguli. Iar aberez. E cam tîrziu și mi s-a condensat creierul de atâta porcupine tree. Cred că am făcut o micuță obsesie. Ultima a fost pentru Reqviem for a Dream. Am ascultat soundtrack-ul de n ori vreo doua săptămâni până am ajuns la saturație. Acum am obsesie și cu datul în bară în relațiile sociale. Oamenii ăștia fac totul prea al naibii de complicat, cu atâtea noduri încurcate pe care nici vrajitorul din Oz nu le mai descurcă.
Acum cîteva ore mă transformasem din nou în omulețul din tavan și mă holbam la acea mogâldeață cu rucsac care mergea spre cămin. Parcă eram Alice in țara minunilor alergând după iepuraș. Miile de eu-ri ale mele se transformaseră toate în niște iepurași roz care au devenit apoi ditamai elefanții, tot roz și au început să-mi danseze pe creier. Am obosit să tot alerg după ei și să-i legitimez. Mi-e somn. Noapte buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu