marți, 24 februarie 2009

Back to Alcatraz


Am ramas repetenta la blog stiu. M-am autodesfiintat de pe net si de la scris. Pauza lunga cauzata nu de pana de idei ci de lipsa acuta de timp de gandire. Nici macar in metrou nu ma mai puteam gandi la altceva decat artere, vene, radiografii si mai stiu eu ce alte bazaconii de student la medicina in prima sesiune. Disperare, frica de necunoscut, anxietate si nervi etc. Bine ca s-a terminat. Toate bune si frumoase deci… back home.
Aici e cu totul alta treaba. Parca s-a oprit timpul in loc. Pana si decoratiile de Craciun sunt tot acolo unde erau acum doua luni. S-au gandit oamenii ca n-are rost sa se chinuie sa le puna din nou la anul deci, de ce sa nu le lase la locul lor? Anyway… zapada acopera totul, si ignoranta si lenea si gropile din asfalt. Rarii oameni pe care ii vezi pe strada misuna incolo si incoace pe arealul de desfasurare de maxim 500 de metri de la un capat la altul al oraselului . Dar pe mine putin ma intereseaza… stau si zac. Final de sesiune, back home, a disparut starea de anxietate bazala si distress prin urmare s-a instalat acea lene patologica si iresponsabilitate copilareasca pe care le-am acceptat cu o teribila seninatate si naturalete in timp ce ma holbez pe fereastra la cateii din mijlocul pustiului. Vorba celor de la GreenDay “This city’s burning is not my burden” . Burning? Freezing mai degraba. Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata Alcatrazul in focuri. N-a avut nici macar febra, mai degraba e intr-o pseudo hipotermie . Si bineinteles ca aici nici vorba de “city” ci mai degraba de un microareal locuit de termite.
Porcupine Tree canta de zor iar eu ma gandesc ce carte sa citesc instalata in fotoliul meu preferat din sufragerie. Nici nu-mi mai aminteam ce bine e uneori sa stai degeaba si sa te complaci intr-o stare de visare si lene, sa dormi 12 ore dupa ce saptamani intregi n-ai dormit decat 5-6 . Acum vreau sa recitesc Alice in tara minunilor si ceva reviste National Geographic. Nu mai am chef deloc de lucruri serioase, cel putin saptamana asta. Sunt o loaza stiu. Nu ma caracterizeaza starea asta si de aceea o ador, poate pentru ca stiu ca e temporara si trebuie sa profit de ea la maxim.
Timpul curge molcom, in acest capat de lume in care nu se intampla niciodata nimic. De cele mai multe ori ma simt in plin absurd in acest orasel fantoma stapanit de o perplexitate caracteristica. Asa cum exista perplexitatea bucuresteana de P20 exista si perplexitatea de Alcatraz, ultima fiind evident de 1000 de ori mai elaborata si mai coerenta. Alcatrazul nu e nimic altceva decat o himera decadenta cu oameni care se complac intr-o moleseala teribila si ale caror vise si idei si-au pierdut complet substanta. Peste tot bantuie acea teribila senzatie de sufocare, ca si cum o data intrat aici nu ai cum sa scapi, nu ai unde sa fugi, nu exista cale de iesire. Dar eu am una in maneca si de aceea nu pot decat sa ma amuz de la fereastra mea de observator de ce se intampla, sau mai bine zis nu se intampla in aceasta pseudo urbe cu un trecut glorios , prezent decadent si viitor iluzoriu.
Mi se face somn, ma gandesc intens la Scandinavia, la aurora boreala, la mirosul de apa de mare si ciocolata din aer. La noi acum miroase a Milka varianta cu mar si scortisoara care imi aduce aminte de zapada daneza , copliarie si beculete colorate. Sa-l ia naiba de Alcatraz, prefer sa ma complac intr-o stare de seninatate copliareasca si sa ma gandesc la avioanele SAS ( Scandinavian Airlines), la ursuleti de plus si la felia mea de tort. Sa va spun o povestioara.
Stiti voi, in cer exista un tort urias iar fiecare dintre noi are cate o felie din tortul asta rezervata numai pentru el si de care nimeni nu se poate atinge. Daca suntem badarani, rai si nepasatori dumnezeu incepe sa manance din felia respectivilor impricinati si cum noi suntem intr-un hal fara de hal de neascultatori tortul ala dispare incet ,incet in stomacul lui dumnezeu care incepe sa se ingrase pe zi ce trece pentru ca doar sunt multi oameni rai pe planeta asta. Si tot mancand la tortul asta dumnezeu o sa ajunga intr-un hal fara de hal de gras si de greu , gravitatia n-o sa poata sa-l mai tina sus, o sa cada din cer si o sa moara. Si asa o sa ramanem noi si fara dumnezeu si fara tort. Si asta ar fi o situatie destul de nasoala. Ce ziceti, ne cumintim?

7 comentarii:

Otilia spunea...

Am fost si eu in Danemarca. Este o alta lume, nu? Cum ai reusit sa ajungi? In excursie?

alexandra dolfi spunea...

Da, e o lume cu adevarat fascinanta. Am ajuns cu scoala, prin Comenius

Otilia spunea...

Ai fost cu scoala din ... Alcatraz?

alexandra dolfi spunea...

Da

Otilia spunea...

Esti o fericita. Ai avut pile sau profesorii au fost corecti la selectie? Si noi am avut Comenius in scoala dar nu te puteai apropia. Era o lume in care se patrundea greu ...

alexandra dolfi spunea...

Pile? Ma faci sa rad :)) a fost vorba de selectie serioasa, test de engleza si proiecte personale. In urma lor au fost alesi cei care au plecat in danemarca si germania. Nu se patrundea deloc greu la noi, a fost totul anuntat din timp

Otilia spunea...

Bravo scolii din Alcatraz ca a respectat valorile intelectuale. La noi nu a fost asa. Si felicitari si tie.