Iron Maiden la Cluj: We're blood brothers!

Scream for me Transylvania!
Bestial.Teribil.Fantastic. Nu am cuvinte suficiente pentru a descrie nebunia care s-a dezlantuit la Cluj in data de gratie 15 august 2010. Un concert de zile mari care a zguduit inima Transilvaniei si la propriu si la figurat.
Nu mi-a venit sa cred cand am auzit că Iron Maiden vin pentru a 3-a oară în România. Îi văzusem și la Bucuresti în 2008 cu ocazia turneului Somewhere Back In Time într-un concert de-a dreptul incendiar si chiar nu mă așteptam să-i revăd atât de curând și cu ocazia lansării noului album The final frontier.
Nu mai fusesem niciodată la Cluj înainte de acest concert. Un oraș foarte fain cu oameni faini, împânzit de afișe cu Iron Maiden la vederea cărora îmi creștea marcat gradul de nerăbdare. Când am ajuns înainte de concert, pe la ora 18:00 în zona Polus Center și am văzut scena și publicul deja adunat acolo aproape că am luat-o razna.
Deși a fost prima cântare de o asemenea anvergură care a avut loc la Cluj, ardelenii s-au priceput de minune să organizeze totul până la cele mai mici detalii. Nu este deloc ușor să controlezi accesul a peste 30.000 de oameni într-o zonă de spectacol dar asta nu i-a împiedicat pe clujeni să facă totul ca la carte. Zonă pietonală bine delimitată de circulația rutieră în drumul către Polus, brățări personalizate „Iron Maiden Cluj Napoca 2010” , parcare pentru cei cu bilete în zona VIP, microbuze care te duceau fix lângă tribună care a fost poziționată foarte bine, lateral stânga, la 30 metri de scenă, poliție peste tot; pe scurt, ordine și disciplină. Însă cel mai mult m-a impresionat faptul că lângă zona VIP a fost amplasată o alta tribună cu „Locuri speciale pentru oameni speciali” pentru persoanele cu dizabilități locomotorii. Nu am mai văzut asta la niciun concert la care am participat. Felicitări organizatorilor!
În deschidere,la ora 19:00 Cargo a încălzit publicul cu piese ca: Ziua Vrajitoarelor, Dacă ploaia s-ar opri, Calare pe motoare, Nu pot trai fara tine și Aproape de voi. reusind să destindă atmosfera. Rockerii de la peluză erau deja în plină agitație iar publicul cânta și dialoga cu trupa. Nu sunt fan Cargo dar recunosc că au avut un recital frumos înainte de intrarea balaurilor.
Ora fatidică 20:45. Se dezlănțuie iadul în acordurile piesei Transylvania și regii heavy-metalului năvălesc pe scenă anunțând un show de zile mari. Transylvania nu s-a lăsat auzită integral iar imediat după Intro a început The wicker man urmat de Ghosts of the navigator, ambele de pe albumul Brave New World. Prestația lui Bruce a fost de excepție ca de obicei. Mi-a amintit de concertul de la București când a alergat ca un titirez pe toata scena,a vorbit cu publicul și a făcut glumițe pe tot parcursul concertului. Aceste lucruri nu au lipsit nici la Cluj, dovadă că Iron Maiden sunt o trupă care se respectă și își respectă mai ales fanii cărora Bruce le-a mulțumit pentru prezența la show.
Au cântat atât piesele vechi pe care publicul le știa deja pe dinafară, cât și piese de pe albumele recente. Nu a lipsit nici El Dorado de ultimul album. Solo-urile lungi de chitară au electrizat mulțimea de rockeri iar Nicko McBrain a fost într-o formă de zile mari la tobe.
No more lies, Dance of Death, Wrathchild, Brave New World, Wildest Dreams au fost hit-uri cu care Iron Maiden a încântat publicul. Special pentru fani au cântat Blood Brothers, Bruce spunând în introducere cât de importanți sunt fanii pentru ei și faptul că ne consideră pe toți frați de sânge. „We’re blood brothers” am strigat cu toții la refren însă mulțimea s-a agitat cel mai tare la Fear of the Dark care nu a lipsit nici din acest show. ”Fear of the dark Transylvania, hahahahaha” a spus Bruce misterios înainte ca tobele să se dezlănțuie. La Number of the Beast deja cânta toată lumea și cu toții eram într-o nebunie maximă. A fost prima piesă din cele trei pe care le-au cântat la bis iar când am auzit “Woe to you oh earth and sea”am ridicat cu toții mâinile și am țipat. La bis au mai cântat Hallowed be thy names (una din piesele mele de suflet) și au încheiat cu Running Free.
Nici Eddie n-a lipsit. Mascota și-a făcut triumfal apariția în timpul piesei Iron Maiden iar Janick Gers a început să lovească în el cu chitara, lucru care a fost teribil de amuzant. Luminile și decorul au fost la înălțime deși nu de aceeași amplitudine ca cele de la București dar jocurile de lumini au fost superbe și foarte bine realizate. Dar Iron Maiden nu au nevoie de decor și prezentare pentru a face o prestație de neuitat. Iron Maiden sunt niște maeștri care știu să facă show oricum și oriunde.
Scream for me Transylvania, Scream for me Cluj, Scream for me Romania au fost cuvinte de încurajare pentru public care s-au auzit pe tot parcursul concertului. Implicarea trupei a fost maximă iar a publicului a fost la superlativ.
A fost primul concert pe care l-am vazut dintr-o tribună VIP dar erau momente când aș fi dat orice să ajung în primul rând alături de rockerii dezlănțuiți, cum a fost în 2008 la București. Însă a fost un concert fabulous al unei trupe fabuloase, un concert la care m-am simțit de-a dreptul crazy și so damn alive, un concert care a arătat Transilvaniei ce înseamnă heavy metal-ul cu adevărat. Up the Irons!

Publicata si pe Metalhead: http://www.metalhead.ro/stiri/Iron_Maiden_la_Cluj_Were_Blood_Brothers-aid-89016-l-1

Discurs iluzoriu & fuga de lucruri inutile

Urmăresc atent caricaturile umane care trec grăbite pe Victoriei. Pe semne că este ora 4-5 PM şi au ieşit de la serviciu. Acum se îndreaptă rapid spre supermarket pentru aprovizionare şi apoi vor umple metrourile sau vor participa la infernalul trafic de suprafaţă. Eu am amorţit pe scări uitându-mă la ei şi aproape atinsesem acea stare de "Nothing can amaze my mind" când am decis să mă pun în mişcare. În cap îmi suna primul album al celor de la Dead by Sunrise pe care îl ascultasem înainte să ies din casă. Zgomot. Doar 1-2 acorduri de chitară mai interesante în rest aceeasi chestie repetitivă şi stare de "Trembles & quakes for the sake of depression". Mi se părea interesant noul side project al lui Bennington dar se pare că nu era decât recycled & damaged Linkin Park. Mi-e dor de revoluţia din Meteora şi Hybrid dar astea sunt departe. Vorba lui Mike Shinoda "What goes up has got to fall".Se pare că şi Chester este de acord. Eu n-am de gând să urmez acest dicton aşa că plec spre Romană. Mă ciocnesc de un cetăţean grăbit cu o mulţime de pungi în braţe, îmi cer mii de scuze şi îmi reiau mersul. Uneori mă simt ca o sălbăticiune scăpată în luminile oraşului. Mi-e teamă de întuneric şi de locurile unde oamenii vorbesc în şoaptă. Ooops era să mă calce o maşină. Opresc muzica. Parcă am creierul plin de acadele lipicioase. Şi verzi. Mă holbez în vitrina unei librării şi lângă mine apar o doamnă şi un copilaş. Pe semne că bebe era foarte agitat pentru că doamna îi explică pe îndelete că dacă se potoleşte, din vitrină va ieşi Alice from Wonderland împreună cu iepurele ăla mare şi alb care or să-l ducă şi pe el în ţara minunilor. Se pare că are efect pentru că bebe se linişteşte. Vrea să vină Alice. Dacă ar şti săracul că toată lumea asta de ciocolată îl minte într-un hal fără de hal. Doamne ce mult îl mai minte. Dar o să afle el. Îl compătimesc. Sincer.
În capul meu Alice este in chains iar wonderland a devenit o micuţă cutie de conserve. Unde or să ducă toate astea? La un 3D updatat? Nu. M-a dezamăgit Tim Burton.
Am mers 4 ore în ziua aceea. M-am gândit la multe. Poate prea multe. Dar unele amintiri trebuiau arse. Şi aruncate cât mai departe.
Ierţi şi pleci din viaţa lor dar se pare că nu este de ajuns. Vrei să dispari. Nu te lasă. Nu pricepi de ce pentru că ţi-ai încheiat toate conturile, ai analizat şi expus întreaga situaţie, ţi-ai asumat toată vina şi ţi-ai mărturisit păcatele mai ceva ca la spovedanie. Nu ajunge, tot vor mai mult. Numai atât? ţi se spune. Sigur mai este ceva la mijloc. Urmează o avalanşă de întrebări.Interogatoriu. Ne învârtim în cerc şi nu ajungem la nicio concluzie. Nu există concluzii în nebunie. Încerci să închizi uşa în urma ta dar vin după tine. Bat cu pumnii şi cu picioarele, ţin de colţurile hainelor tale, te prind de mâini şi încearcă să te tragă din nou înăuntru. Staţi fraţilor, ce-aţi păţit. Urlete, ţipete. Te cauţi prin buzunare după telefon, vrei să suni la salvare sau poate la spitalul de nebuni. Ţi se smulge şi telefonul din mână. Zău că au luat-o razna. O iei la fugă spre fereastra deschisă dar te trag înapoi. Nebunie curată. Se sparg obiecte. Se rup cărţi. Te trânteşti pe canapea resemnat. Poate obosesc până la urmă şi le poţi înşela vigilenţa. Acum se ceartă între ei. Urlete, ţipete. Lucruri sfărâmate.Plânsete. Se pare că au uitat de tine. Uşa a rămas întredeschisă. Îţi recuperezi telefonul spart de pe podea şi o iei la goană. Parcă te urmăreşte cineva dar ai hotărât că nu vei mai privi înapoi niciodată. Alergi drept înainte pe străzile ude. Fără ură, fără resentimente. Fără întoarcere.
Nu contează în ce metrou te urci. Ai scăpat. Dar stai puţin că sună telefonul. Tot ei sunt. Vor să te prindă. Răspunzi încercând să explici ceva dar degeaba. Oamenii ăştia sunt imuni la cuvintele care nu le convin. Vor explicaţii. Tu ai secat de tot. Nu, nu vrei să fii iertat. Nu ai putea pretinde aşa ceva, doamne fereşte. În ochii lor ai comis nişte crime abominabile demne de focurile iadului. Vrei să fii lăsat în pace. Ce naiba, nu pot să considere că ai murit pur şi simplu? Oraşul ăsta are 2 milioane de locuitori, pot găsi şi altul la care să urle.Căruia să-i ceară explicaţii.În faţa căruia să devină stropitori umane. Ce mai vor? Acte scrise, semnate ştampilate cu fiecare greşeluţă pe care ai binevoit să o faci de-a lungul celor aproape 21 de ani de existenţă? Se poate face şi asta. Nu, nu ajunge. Mai urlă ceva în telefon dar deja ţi s-a luat.Închizi.Îi adaugi la lista de numere filtrate. Ajungi acasă şi te trânteşti în pat sperând că s-a terminat. Bâzâie telefonul- 10 sms-uri. Indescifrabil. Te lasă nervii. Filtrat din nou. Bubuie messengerul de offline messages. 10 new mail messages. 20 new mail messages.100 new mail messages. Serios, ar trebui instituită o lege împotriva acestui gen de disperare. Le ştergi fără să le citeşti. Persoanele în cauză sunt adăugate în lista de ignore. Linişte câteva zile. Revii la normal şi îţi faci ca tot omul cont pe facebook. Vai de capul tău. Ai nimerit fix în bătaia puştii. Pardon, a tancului. În timp ce tu îţi vezi liniştit de viaţă, o întreagă pânză de păianjen se ţese în jurul tău. Adresele de mail ale colegilor/ prietenilor ajung în listele de messenger ale unor oameni care nu există. Sau există dar au un id fals. Pardon, mai multe id-uri false. Intri pe mail să-ţi iei cursurile şi te trezeşti cu mesaje de la cunoscuţii care au fost contactaţi de către acele id-uri care le cereau date personale sau mai puţin personale despre viaţa ta, persoana ta, identitatea ta. Mai mult, sunt avertizaţi să nu se apropie de tine pentru că ai clar probleme, eşti bolnav, tarat, condamnat, agramat. Oamenii încep să te întrebe cine te urăşte în aşa hal încât să spună asemenea lucruri despre tine. Ce nebuni domnule, ce nebuni îţi spune cineva. Pai da, ca să vezi. Cad ghiulelele pe tine. Măi să fie dar multe crime oi fi făcut la viaţa ta. Ştergi contul de pe facebook şi îţi vezi de examene. Poate se calmează această absurditate. Inutil. Nu merge să-i fraierim pe alţii? Booon, trecem din nou la tine. Lista ta de messenger ajunge să fie invadată de 10-20 add request pending pe zi , de la id-uri care mai de care mai cretine şi idioate. Ce-o mai fi şi asta fraţilor. Le dai deny, unul câte unul apoi încerci să vezi de unde vine tărăşenia. Abordezi unul din zecile de oameni refuzaţi şi întrebi cu bunăvoinţă de unde are id-ul tău. De pe imvisible, răspunde. Imvisible? Ce-o mai fi şi asta? Google search. Un site unde poţi să aflii statusul real al oricărei persoane cu cont pe yahoo. Cu alte cuvinte vezi dacă omul respectiv este available, invisible, busy sau mai ştiu eu cum. Şi orice id pe care îl verifici rămâne acolo şi oricine te poate contacta. Măi să fie. FBI in person. De aici apăruseră add-urile ca ciupercile după ploaie. Neştiute sunt căile internetului. Deja te simţi ca Alice in Wonderland. 100 de întrebări şi necunoscute, căderi dintr-un site în altul, evadare din conturi, scăpări de facebook şi întârziere la print-screen. Ciudată lumea în care ţi-a fost dat să cazi.
Gata, ţi s-a golit creierul. Jos pălăria. Oamenii ăştia au dreptate. Da. Perfectă dreptate. Şi sunt al naibii de deştepţi, nu-i aşa? Te găsesc până şi în gaură de şarpe. Nu te-ai fi gândit niciodată la una ca asta. Id-uri false, sms-uri interminabile, pânze de păianjen în toată webosfera, spargeri de parole, şantaje cu convorbiri vechi salvate în notepad şi ţinute cu grijă în arhive, print-screen ca dovadă decisivă, imvisible.ro, răzvan alina andreea roxana cătălina david alina ioana răzvan cătălina devin reali, iau formă, consistenţă şi te caută zi de zi , oră de oră prin calculatoarele, minţile, arhivele, cunoscuţilor tăi. Creierele lor ameţite de pixeli scotocesc prin webosferă, criptează bloguri, sparg parole, te agasează, te enervează, te tachinează, te bulversează. Hei, stop! Ce tâmpenie. Pierdere de timp, zău că n-are rost să-ţi baţi capul. Dar tot rămâne o veşnică şi eternă întrebare. Oamenii ăştia CHIAR n-au ce face? Vreau să vină Alice.

rEcIcLaT

inima mea e împachetată în pungi de plastic
şi iubirea mea e toată de plastic
aş vrea să coboare o dată mâinile alea scheletice din cer
şi să ne ridice pe toţi
să ne pună ştreanguri şi să ne strângă de gât
pentru că nu merităm nimic
eu te împuşc pe tine tu mă împuşti pe mine imposibil
să renunţe careva
eu nu pot să mă salvez pe mine nici să te salvez pe tine
şi pe lângă asta
sunt al naibii de egoistă şi nu-mi pasă
dacă mori mâine sau peste 50 de ani
o sută de pungi de plastic pentru inima mea
o vând la ofertă mâncare pentru balene
şi resturi pentru rechini
mi-e dor de tine 100 kilometri şi te iubesc 10 kilograme
te sun de 5x pe zi şi mă gândesc la tine timp nelimitat am
pentru tine o felie mare de iubire
împachetată într-o pungă de plastic pe care
ţi-o arunc cu toată puterea în faţă
sperând să nimeresc un punct sensibil
şi să te dezafectez înainte să ne ajungă din urmă
greşelile mele ale tale ale noastre

Degeaba te-ai întors pentru că...

Uneori mă simt din nou ca astă-vară
când vânam extratereștri pe fundul unui lighean și
doctorii dădeau din cap dezaprobator
analizele sunt tare proaste copile ochii tăi au obosit mi-au spus
și m-au făcut să mă simt groaznic
atunci toate canalele mele de sodiu
au început să urle după tine dar tu n-ai auzit
și nimeni nu mi-a spus că lipsa ta
poate să doară atât de tare
Ochii mei au obosit mă scufund în brațele tale
ca într-o masă caldă și umedă de gelatină atunci
toate cuvintele pe care le spun nu mai sunt ale mele și
toate lucrurile pe care le fac nu mai sunt ale mele
dar degeaba tu o să pleci din nou și eu
o să-mi tocesc bocancii pe asfaltul de pe Magheru
căutând un surogat de mână care să mă ghideze
când se face noapte și ochii mei obosiți
nu te mai văd

(Publicat în antologia ”Iubirea e pe 14 februarie-ed. Vinea, proiect Andrei Ruse)

Iubirea e pe 14 februarie

Nu, nu este vorba despre Sfântul Valentin nici despre cine știe ce poveste kitchoasa și clișeică. Este vorba despre o carte.Despre o antologie cu poezii de dragoste aparuta la Editura Vinea în care semnează nume ale poeziei actuale, unii dintre ei încă nedebutați iar alții deja consacrați cu cateva volume de poezie în spate. Am apărut și eu în aceasta antologie, proiect inițiat de Andrei Ruse. Gasiți mai multe detalii pe www.iubirea14.net și pe www.andreiruse.ro. O inițiativă extrem de generoasă într-o lume în care generozitatea începe să dispară. Faptul ca lângă poeți consacrați au avut șansa să apară și oameni care sunt abia la început cu poezia (categorie la care mă încadrez și eu) mi se pare un lucru foarte frumos.
Până acum au fost 2 lansări, prima în Club Expirat, iar a doua în Shelter Pub. Vor mai urma si altele iar cartea va fi promovată și în liceele din București.

Plasticine Plastic Plasticine

Plastic. Crăciun împachetat în pungi de plastic. Suffocated Wonderland.
Crăciunul fără existența hipermarket-urilor este absolut de neimaginat. Peste tot cărucioare pline cu fel si fel de pungi si pungulițe, toți alergăm după mâncare de parcă urmează o mare foamete. Well unora asta le face foarte bine, dar eu parcă m-am îngropat într-un mare morman de pungi de plastic și ambalaje de cadouri și aștept să mă scoată cineva de aici.Ghiciți cine o va face : un moș crăciun mare mare mare și tot de plastic. O grămadă de plastic într-o grămadă de plastic.
Baby dream in cellophane = Myself. Văd interiorul cutiei mele de conserve printr-o folie subțire de plastic și mă gândesc oare cum o fi lumea de afară? Vise și iluzii de păpușă.
Long time no see... dar lucrurile astea nu se controlează. Anul ăsta se termină într-un morman de plastic și de zăpadă și tot am impresia că încă mai cad pungi din cer. Tone de ambalaje și de pungi ecologice...tot de plastic. Anul ăsta se termină într- o pungă de celofan de ai cărei pereți se izbesc acordurile reci ale unui concert bestial: Placebo live at AngKor Wat. Anul ăsta se termină cu Drag . Total diferit de anul trecut. Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare direct proporțional cu cantitatea de plastic folosită în ambalajele jucăriilor. Probabil că se putea și mai rău de atât sau poate că lucrurile se schimbă în bine dar nu știu cum se face că eu m-am blocat în partea goală a paharului. Înghit aici la cioburi, gândindu-mă că o pot devora mai repede și ajunge la partea plina cu ciocolată și bombonele.
20: 58. Cretina aia cu voce plictisitoare și repetitivă îmi spune a nu știu câta oară că abonatul vodafone nu poate fi contactat. Urăsc telefoanele mobile, soneriile polifonice și roboțeii captivi în receptoare. Urăsc cam multe lucruri nu-i așa? De fapt nici nu știu dacă le urăsc, poate urăsc doar faptul ca totul s-a schimbat al naibii de mult și devine teribil de nefamiliar. Până și mica urbe demențială în care am revenit pare goală. Nu goală în sensul inexistenței populației pe drumurile și podurile orășeluli, ferească sfântul, așa a fost întotdeauna. Nu, goală în sensul că toate locurile pe care mai demult le găseam familiare sunt acum doar empty spaces. Cladirea imensă a pavilionului de băi unde altădată mă simțeam oarecum ca într-o oază de liniște a devenit pentru mine un morman nesemnificativ de fiare vechi. Pot să facă ce vor cu ea, să o darâme, să o reconstruiască, nu mă mai mișcă. Pot să dărâme întreg circul ăsta ambulant de clădiri,deja mi-e indiferent. Nu știu de ce. Totul a luat-o razna într-un mod inexplicabil de straniu.
Prea multe lucruri triste, parcă eu încercam să manânc partea goală de pahar fără să mă înnec cu cioburi sau să curgă prea mult sânge. A venit marele Santa care thanks God nu era de plastic,și mi-a adus un morman de haine care m-au bucurat teribil pentru ca haine nu ai niciodată prea putine, nu-i asa? Ca în fiecare an împodobitul bradului a căzut pe mâna mea și din nou a ieșit demențial, am văzut asta în ochii pisicilor care abia așteptau să ronțăie firul de la instalația cu multe multe beculețe colorate care sclipesc în ochii de ET ai lui Mitza.
Astea sunt singurele lucruri care nu s-au schimbat. La noi înca mai vine moșul, încă mai împodobesc băduțul cu cea mai mare copilărie și pisicile sunt tot acolo. Neschimbate, chiar dacă a trecut atâta timp peste noi și tot ce era cald înainte a devenit al naibii de rece.
”The past will catch you up as you run faster” spune Brian Molko. Mi-e imposibil să nu-l cred. Parcă m-a invadat dintr-o dată copilăria aia cu un crăciun de poveste. Vreau să scot inocența din coșul de gunoi și nu prea reușesc să aduc la lumină decât scânduri dintr-o corabie eșuată pe undeva prin pacificul de altă dată din care ieșea peștișorul portocaliu care te dădea afară din joc. Și trebuia să îți acoperi ochii în timp ce ceilalți fugeau să se ascundă. Ceilalți fugeau.Fugeau
ceilalți
toți
ceilalți

Placebo-Drag http://www.youtube.com/watch?v=NHYcim_Ya0A
Placebo- I know http://www.youtube.com/watch?v=DZP4lbp9jBA
Porcupine Tree- Baby Dream in Cellophane http://www.youtube.com/watch?v=FwhQQ3h8YB8

Reqviem for a toy (nu mai vreau să fiu mare)

Mă deprimă jucăriile stricate. Păpuşile de orice fel cărora le lipsesc o mână, un picior, capul sau alte segmente. Păpuşile machiate strident şi obsedant de fetiţe dornice să se maturizeze înainte de vreme. Copiilor li se pare normal să strice maşinuţe, să distrugă jucării. Poate aşa află ei mai multe despre lume. Nu contează că le doare sau că îi doare pe alţii. Eu n-am stricat jucării niciodată. Nu exagerez, chiar m-am purtat frumos cu jucăriile mele. Mi se părea că dacă dau în ele o să le doară rău. Dacă le rup ceva or să plângă. De-asta mimam accidentele şi când păţea o păpuşă ceva o duceam la spital. Aveam un spital improvizat şi program de medicamente. Ora 7 penicilină, ora 10 algocalmin, ora 15 Moldamin şi paracetamol. O certam pe mama că nu mă trezea dimineaţa. Voiam să le fac bine dar nu ştiu cum că ele nu se vindecau deloc. Ba chiar erau din ce în ce mai bolnave şi din corpul lor mic ieşea un miros din ce în ce mai pregnant de penicilină. Puneam apă în fiolă, stabileam o doză şi le injectam pe toate. Cu seringile cu care făceam eu injecţii. De ce să mă doară numai pe mine? Trebuie să le doară şi pe ele. Şi pe Ghershi, Gogu, Betina, Claunici, Barbara . Şi pe ursuleţii de sub pat, şi pe iepuraşii din noptieră şi pe Tweety canarul galben ca un gălbenuş şi pe Smacks broscoiul baschetbalist. Ăsta e singurul rău pe care l-am făcut vreodată unor jucării. Cu excepţia faptului că le-am aruncat o dată de la balcon direct în capul vecinei de la 3 care tocmai trecea pe trotuar. Asta pentru că le-am lăsat înşirate în mijlocul casei şi mama a zis că dacă nu mai am nevoie de ele pot să le arunc. Said and done. Gernonimoooo. Evident că vecina a fost drăguţă şi le-a recuperat.

Mi-e teribil de dor să mă mai joc aşa, dar inocenţa e teribil de fragilă şi o data ce creşti, toată feeria plutitoare a copilăriei se duce pe apa sâmbetei. Rămân multe chestii dar sunt fragmentare, punctate, colaterale. Am devenit un om aproximativ mare care se ridică pe cocoaşa unui bebeluş. Mai vreau să mai cred cu totul în poveşti şi în moş crăciun. Vreau să mai vorbesc cu Mickey şi Donald la telefon. Vreau să fiu şofer de rabă care dărâmă clădiri din cuburi şi doctoriţă de păpuşi. Nu mai vreau să fiu mare.

Mă gândeam la poveştile pe care le citeam când eram mică, basmele pe care le adoră toţi copiii deşi nu pricep nimic din ele. Când eşti mic iei totul de-a gata, nu te gândeşti la înţelesuri ascunse. Adoram basmele cu fete rele şi prinţi încăpăţânaţi, basmele cu copii nelegiuiţi care se jucau cu focul şi erau aspru pedepsiţi apoi pentru greşelile lor. Nu prea-mi plăceau basmele cu oameni integri şi frumoşi în care totul era ok şi calm. Cu toate astea nu pricepeam nimic atunci deşi toate poveştile astea au o groază de substraturi. Au fost scrise de adulţi pentru adulţi şi nu pricep cum au ajuns copiii să le citească. De exemplu :

Ştiţi toţi povestea cu fata orfană, săracă sau oropsită în orice fel cu care se mărită ditamai prinţul cu ditamai regatul. După nuntă prinţul îi spune că palatul are să zicem 13 camere dar el îi dă toate cheile dar o avertizează că sunt doar 12 camere în care poate intra oricând şi face tot ce vrea însă niciodată să nu între în ultima pentru că se vor întâmpla lucruri rele. Prinţesa respectă sfatul un timp dar după ce se plictiseşte de toate minunăţiile găsite în camerele respective o încearcă şi pe ultima, împotriva voinţei prinţului. Şi se prăbuşeşte totul.

Care ar fi sensul? Nu cere mai mult decât poţi avea. Nu îţi dori cu tot dinadinsul ceva ce ştii dinainte că n-o să ai niciodată. Nu te arunca în prăpastie fără paraşută. Nu alerga prin ţinuturi neumblate fără busolă. S-ar putea să cazi. S-ar putea să te rătăceşti. Nu cere mai mult decât ţi se poate da la momentul respectiv pentru că s-ar putea să pierzi şi ceea ce ai.
Un copil nu poate vedea lucrurile astea, iar adulţii nu mai citesc poveşti. Nu-mi place situaţia. Putem învăţa din poveşti mai mult decât din multe romane. Dar cui îi mai pasă de poveşti? Copilării... şi cam atâta.

Mă gândeam la nisipul care mi se lipea de degete la mare. La scoicile mici de pe mal. La poveştile navelor scufundate şi ale celor înecaţi fără urmă.
Mă gândeam la sentimentele mele atât de frumos stivuite şi aranjate ca tăvile de la Mec.
Mă gândeam la îngheţată, bomboane, M-Joy şi M&M, poezie
biofizică
banalități
Cineva  mă strigă Sasha
Pe mine mă cheamă Sasha
Îmi vreau poveştile înapoi
Jucăriile înapoi
Copilăria înapoi

Sentimentele mele sunt stivuite şi aranjate frumos ca tăvile de la Mec care ma fascineaza in aranjamentul lor perfect pe verticala.

Mi-am construit zidul.
Motoraşul meu nu e defect. N-a fost niciodată.
Eu nu sunt o păpuşă defectă şi nici n-am să fiu.
Eu nu sunt o jucarie si un pansament.
Sunt intr-o bulă de sapun.
Pe mine mă cheamă Sasha.