sâmbătă, 6 februarie 2010

rEcIcLaT



inima mea e împachetată în pungi de plastic
şi iubirea mea e toată de plastic
aş vrea să coboare o dată mâinile alea scheletice din cer
şi să ne ridice pe toţi
să ne pună ştreanguri şi să ne strângă de gât
pentru că nu merităm nimic
eu te împuşc pe tine tu mă împuşti pe mine imposibil
să renunţe careva
eu nu pot să mă salvez pe mine nici să te salvez pe tine
şi pe lângă asta
sunt al naibii de egoistă şi nu-mi pasă
dacă mori mâine sau peste 50 de ani
o sută de pungi de plastic pentru inima mea
o vând la ofertă mâncare pentru balene
şi resturi pentru rechini
mi-e dor de tine 100 kilometri şi te iubesc 10 kilograme
te sun de 5x pe zi şi mă gândesc la tine timp nelimitat am
pentru tine o felie mare de iubire
împachetată într-o pungă de plastic pe care
ţi-o arunc cu toată puterea în faţă
sperând să nimeresc un punct sensibil
şi să te dezafectez înainte să ne ajungă din urmă
greşelile mele ale tale ale noastre

Degeaba te-ai întors pentru că...




Uneori mă simt din nou ca astă-vară
când vânam extratereștri pe fundul unui lighean și
doctorii dădeau din cap dezaprobator
analizele sunt tare proaste copile ochii tăi au obosit mi-au spus
și m-au făcut să mă simt groaznic
atunci toate canalele mele de sodiu
au început să urle după tine dar tu n-ai auzit
și nimeni nu mi-a spus că lipsa ta
poate să doară atât de tare
Ochii mei au obosit mă scufund în brațele tale
ca într-o masă caldă și umedă de gelatină atunci
toate cuvintele pe care le spun nu mai sunt ale mele și
toate lucrurile pe care le fac nu mai sunt ale mele
dar degeaba tu o să pleci din nou și eu
o să-mi tocesc bocancii pe asfaltul de pe Magheru
căutând un surogat de mână care să mă ghideze
când se face noapte și ochii mei obosiți
nu te mai văd

(Publicat în antologia ”Iubirea e pe 14 februarie-ed. Vinea, proiect Andrei Ruse)

Iubirea e pe 14 februarie




Nu, nu este vorba despre Sfântul Valentin nici despre cine știe ce poveste kitchoasa și clișeică. Este vorba despre o carte.Despre o antologie cu poezii de dragoste aparuta la Editura Vinea în care semnează nume ale poeziei actuale, unii dintre ei încă nedebutați iar alții deja consacrați cu cateva volume de poezie în spate. Am apărut și eu în aceasta antologie, proiect inițiat de Andrei Ruse. Gasiți mai multe detalii pe www.iubirea14.net și pe www.andreiruse.ro. O inițiativă extrem de generoasă într-o lume în care generozitatea începe să dispară. Faptul ca lângă poeți consacrați au avut șansa să apară și oameni care sunt abia la început cu poezia (categorie la care mă încadrez și eu) mi se pare un lucru foarte frumos.
Până acum au fost 2 lansări, prima în Club Expirat, iar a doua în Shelter Pub. Vor mai urma si altele iar cartea va fi promovată și în liceele din București.

duminică, 27 decembrie 2009

Plasticine Plastic Plasticine


Plastic. Crăciun împachetat în pungi de plastic. Suffocated Wonderland.
Crăciunul fără existența hipermarket-urilor este absolut de neimaginat. Peste tot cărucioare pline cu fel si fel de pungi si pungulițe, toți alergăm după mâncare de parcă urmează o mare foamete. Well unora asta le face foarte bine, dar eu parcă m-am îngropat într-un mare morman de pungi de plastic și ambalaje de cadouri și aștept să mă scoată cineva de aici.Ghiciți cine o va face : un moș crăciun mare mare mare și tot de plastic. O grămadă de plastic într-o grămadă de plastic.
Baby dream in cellophane = Myself. Văd interiorul cutiei mele de conserve printr-o folie subțire de plastic și mă gândesc oare cum o fi lumea de afară? Vise și iluzii de păpușă.
Long time no see... dar lucrurile astea nu se controlează. Anul ăsta se termină într-un morman de plastic și de zăpadă și tot am impresia că încă mai cad pungi din cer. Tone de ambalaje și de pungi ecologice...tot de plastic. Anul ăsta se termină într- o pungă de celofan de ai cărei pereți se izbesc acordurile reci ale unui concert bestial: Placebo live at AngKor Wat. Anul ăsta se termină cu Drag . Total diferit de anul trecut. Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare direct proporțional cu cantitatea de plastic folosită în ambalajele jucăriilor. Probabil că se putea și mai rău de atât sau poate că lucrurile se schimbă în bine dar nu știu cum se face că eu m-am blocat în partea goală a paharului. Înghit aici la cioburi, gândindu-mă că o pot devora mai repede și ajunge la partea plina cu ciocolată și bombonele.
20: 58. Cretina aia cu voce plictisitoare și repetitivă îmi spune a nu știu câta oară că abonatul vodafone nu poate fi contactat. Urăsc telefoanele mobile, soneriile polifonice și roboțeii captivi în receptoare. Urăsc cam multe lucruri nu-i așa? De fapt nici nu știu dacă le urăsc, poate urăsc doar faptul ca totul s-a schimbat al naibii de mult și devine teribil de nefamiliar. Până și mica urbe demențială în care am revenit pare goală. Nu goală în sensul inexistenței populației pe drumurile și podurile orășeluli, ferească sfântul, așa a fost întotdeauna. Nu, goală în sensul că toate locurile pe care mai demult le găseam familiare sunt acum doar empty spaces. Cladirea imensă a pavilionului de băi unde altădată mă simțeam oarecum ca într-o oază de liniște a devenit pentru mine un morman nesemnificativ de fiare vechi. Pot să facă ce vor cu ea, să o darâme, să o reconstruiască, nu mă mai mișcă. Pot să dărâme întreg circul ăsta ambulant de clădiri,deja mi-e indiferent. Nu știu de ce. Totul a luat-o razna într-un mod inexplicabil de straniu.
Prea multe lucruri triste, parcă eu încercam să manânc partea goală de pahar fără să mă înnec cu cioburi sau să curgă prea mult sânge. A venit marele Santa care thanks God nu era de plastic,și mi-a adus un morman de haine care m-au bucurat teribil pentru ca haine nu ai niciodată prea putine, nu-i asa? Ca în fiecare an împodobitul bradului a căzut pe mâna mea și din nou a ieșit demențial, am văzut asta în ochii pisicilor care abia așteptau să ronțăie firul de la instalația cu multe multe beculețe colorate care sclipesc în ochii de ET ai lui Mitza.
Astea sunt singurele lucruri care nu s-au schimbat. La noi înca mai vine moșul, încă mai împodobesc băduțul cu cea mai mare copilărie și pisicile sunt tot acolo. Neschimbate, chiar dacă a trecut atâta timp peste noi și tot ce era cald înainte a devenit al naibii de rece.
”The past will catch you up as you run faster” spune Brian Molko. Mi-e imposibil să nu-l cred. Parcă m-a invadat dintr-o dată copilăria aia cu un crăciun de poveste. Vreau să scot inocența din coșul de gunoi și nu prea reușesc să aduc la lumină decât scânduri dintr-o corabie eșuată pe undeva prin pacificul de altă dată din care ieșea peștișorul portocaliu care te dădea afară din joc. Și trebuia să îți acoperi ochii în timp ce ceilalți fugeau să se ascundă. Ceilalți fugeau.Fugeau
ceilalți
toți
ceilalți

Placebo-Drag http://www.youtube.com/watch?v=NHYcim_Ya0A
Placebo- I know http://www.youtube.com/watch?v=DZP4lbp9jBA
Porcupine Tree- Baby Dream in Cellophane http://www.youtube.com/watch?v=FwhQQ3h8YB8

miercuri, 26 august 2009

Reqviem for a toy (nu mai vreau să fiu mare)


Mă deprimă jucăriile stricate. Păpuşile de orice fel cărora le lipsesc o mână, un picior, capul sau alte segmente. Păpuşile machiate strident şi obsedant de fetiţe dornice să se maturizeze înainte de vreme. Copiilor li se pare normal să strice maşinuţe, să distrugă jucării. Poate aşa află ei mai multe despre lume. Nu contează că le doare sau că îi doare pe alţii. Eu n-am stricat jucării niciodată. Nu exagerez, chiar m-am purtat frumos cu jucăriile mele. Mi se părea că dacă dau în ele o să le doară rău. Dacă le rup ceva or să plângă. De-asta mimam accidentele şi când păţea o păpuşă ceva o duceam la spital. Aveam un spital improvizat şi program de medicamente. Ora 7 penicilină, ora 10 algocalmin, ora 15 Moldamin şi paracetamol. O certam pe mama că nu mă trezea dimineaţa. Voiam să le fac bine dar nu ştiu cum că ele nu se vindecau deloc. Ba chiar erau din ce în ce mai bolnave şi din corpul lor mic ieşea un miros din ce în ce mai pregnant de penicilină. Puneam apă în fiolă, stabileam o doză şi le injectam pe toate. Cu seringile cu care făceam eu injecţii. De ce să mă doară numai pe mine? Trebuie să le doară şi pe ele. Şi pe Ghershi, Gogu, Betina, Claunici, Barbara . Şi pe ursuleţii de sub pat, şi pe iepuraşii din noptieră şi pe Tweety canarul galben ca un gălbenuş şi pe Smacks broscoiul baschetbalist. Ăsta e singurul rău pe care l-am făcut vreodată unor jucării. Cu excepţia faptului că le-am aruncat o dată de la balcon direct în capul vecinei de la 3 care tocmai trecea pe trotuar. Asta pentru că le-am lăsat înşirate în mijlocul casei şi mama a zis că dacă nu mai am nevoie de ele pot să le arunc. Said and done. Gernonimoooo. Evident că vecina a fost drăguţă şi le-a recuperat.

Mi-e teribil de dor să mă mai joc aşa, dar inocenţa e teribil de fragilă şi o data ce creşti, toată feeria plutitoare a copilăriei se duce pe apa sâmbetei. Rămân multe chestii dar sunt fragmentare, punctate, colaterale. Am devenit un om aproximativ mare care se ridică pe cocoaşa unui bebeluş. Mai vreau să mai cred cu totul în poveşti şi în moş crăciun. Vreau să mai vorbesc cu Mickey şi Donald la telefon. Vreau să fiu şofer de rabă care dărâmă clădiri din cuburi şi doctoriţă de păpuşi. Nu mai vreau să fiu mare.

Mă gândeam la poveştile pe care le citeam când eram mică, basmele pe care le adoră toţi copiii deşi nu pricep nimic din ele. Când eşti mic iei totul de-a gata, nu te gândeşti la înţelesuri ascunse. Adoram basmele cu fete rele şi prinţi încăpăţânaţi, basmele cu copii nelegiuiţi care se jucau cu focul şi erau aspru pedepsiţi apoi pentru greşelile lor. Nu prea-mi plăceau basmele cu oameni integri şi frumoşi în care totul era ok şi calm. Cu toate astea nu pricepeam nimic atunci deşi toate poveştile astea au o groază de substraturi. Au fost scrise de adulţi pentru adulţi şi nu pricep cum au ajuns copiii să le citească. De exemplu :

Ştiţi toţi povestea cu fata orfană, săracă sau oropsită în orice fel cu care se mărită ditamai prinţul cu ditamai regatul. După nuntă prinţul îi spune că palatul are să zicem 13 camere dar el îi dă toate cheile dar o avertizează că sunt doar 12 camere în care poate intra oricând şi face tot ce vrea însă niciodată să nu între în ultima pentru că se vor întâmpla lucruri rele. Prinţesa respectă sfatul un timp dar după ce se plictiseşte de toate minunăţiile găsite în camerele respective o încearcă şi pe ultima, împotriva voinţei prinţului. Şi se prăbuşeşte totul.

Care ar fi sensul? Nu cere mai mult decât poţi avea. Nu îţi dori cu tot dinadinsul ceva ce ştii dinainte că n-o să ai niciodată. Nu te arunca în prăpastie fără paraşută. Nu alerga prin ţinuturi neumblate fără busolă. S-ar putea să cazi. S-ar putea să te rătăceşti. Nu cere mai mult decât ţi se poate da la momentul respectiv pentru că s-ar putea să pierzi şi ceea ce ai.
Un copil nu poate vedea lucrurile astea, iar adulţii nu mai citesc poveşti. Nu-mi place situaţia. Putem învăţa din poveşti mai mult decât din multe romane. Dar cui îi mai pasă de poveşti? Copilării... şi cam atâta.

Mă gândeam la nisipul care mi se lipea de degete la mare. La scoicile mici de pe mal. La poveştile navelor scufundate şi ale celor înecaţi fără urmă.
Mă gândeam la sentimentele mele atât de frumos stivuite şi aranjate ca tăvile de la Mec.
Mă gândeam la îngheţată, bomboane, M-Joy şi M&M, poezie
biofizică
banalități
Cineva  mă strigă Sasha
Pe mine mă cheamă Sasha
Îmi vreau poveştile înapoi
Jucăriile înapoi
Copilăria înapoi

Sentimentele mele sunt stivuite şi aranjate frumos ca tăvile de la Mec care ma fascineaza in aranjamentul lor perfect pe verticala.

Mi-am construit zidul.
Motoraşul meu nu e defect. N-a fost niciodată.
Eu nu sunt o păpuşă defectă şi nici n-am să fiu.
Eu nu sunt o jucarie si un pansament.
Sunt intr-o bulă de sapun.
Pe mine mă cheamă Sasha.

vineri, 3 iulie 2009

Văzut. Fumat. Expirat.



Private property.
Open here.
Exit.
Best before.
Do not iron.
Do not bleach.
Click dreapta.
Delete.
Scurt și la obiect. Nu-ți convine? Cară-te...Police line, do not cross.
Mă doare tot corpul, nu reușesc să-mi adun extremitățile și să le pun în mișcare. Aș vrea să-mi iau la revedere pentru totdeauna dar nu pot. Încă mai simt o prezență apăsătoare în dreapta mea. Sunt o păpușă cu fața arsă și cu o mască de oxigen lângă. Da, sunt o păpușă și mă cheamă Wonderland. De fapt nici eu nu știu cine sunt, tu nici atât. Sunt un accesoriu uitat în fundul sertarului. O cutie expirată de bomboane. O brățară de plastic. N-ai nevoie de mine decât pe distanță scurtă. Sunt o jucărie cu cheiță, o seringă, un plasture. For single use. For rent. Paperback. Second hand. Recycling art.
Ai impregnat tot aerul cu mirosul tău, ia-ți-l înapoi. N-am nevoie de bula ta de aer, o să-mi caut alta. Ce tot bîgui acolo? Nu înțeleg. N-am timp. Du-te acasă și fă-mi o schemă. Sau mai bine du-te de tot.
Cineva fumează lângă mine. Îmi place. Mă simt o țigară imensă pe jumătate fumată. Mă autorespir și scrumul cade lîngă mine. 5 minute și e de ajuns .Acum sunt pe jumătate cenușă. Tipul cu țigara pleacă dar rămâne fumul. Inhalez și atât. Am jurat că n-o să mă apuc niciodată.
Mama spune că toate hainele mele miros a formol. Sunt toată formolizată și nu-mi dau seama. Las urme de formol pe asfaltul încins. No problem, le spală ploaia rapid. Eu nu pot dura. Inocența nu durează niciodată. Inocența care mai are puțin și devine inocență jucată. Nu vreau... nu mă vreau așa.
Nu știu cum dar se adună petele. Și pe eticheta mea scrie mare Do Not Bleach. Nu scria asta pînă acum. Era simplu, aveam o gumă de șters și o sticluță verde cu buline roșii în care găseam tot ce trebuia ca să le fac să dispară. Acum nu mai am nimic. Acum sunt eu o sticluță verde. Folosită.
Now
my feet
don't touch
the ground

vineri, 26 iunie 2009

Placebo reloaded in Bucharest 21 Iunie 2009

Din cauza marii grozăvii care se cheama sesiune, nu sunt capabilă să scriu cronica acestui concert dar nu mă lasă inima să nu postez aici câteva mărturii ale grozavei cântări cu care maeştrii de la Placebo ne-au încântat ochii şi urechile timp de o oră şi 45 de minute.


Mulţimea transpirată şi agitată de la gazon B aşteptând declanşarea exploziei.














Mai era ceva până la ora 21:00 ...
Soare peste soare, încep să cânte exilaţii, pardon... Expatriate, tipii care au cântat în deschidere. Incolor, inodor, insipid. Plictisitor...


















Uof doamne... ce plictiseală... Habar n-am ce căuta puştiulică ăsta aici dar oricum era scos complet din alt film. Căsca încontinuu rezoând cu plictiseala mea de expatriaţii ăia care nu mai terminau.


















Şi o mostră de Expatriate care provin tocmai din Sidney Australia după cum au specificat. Mda.... go back go away go back boooooriiiiing

Băieţii rai de la sunete...


















 şi băieţii nebuni de la montaj...



















Şi gata... intră băieţii meseriaşi în acţiune. Show în toată regula, sunet high quality , lumini , toată chestiunea bine pusă la punct. Prima piesă.. Kitty Litter de pe noul album Battle for the sun.



















" Coming up on Infra Red
There is no running that can hide you....'cause I can see in the dark "


















Efect de-a dreptul hipnotic. See you at the bitter end...

The end of the story... foarte tare concertul. Prestaţie ca la carte. No comment.