The last photoshoot- Pavilionul de Băi

"The pain inside coming outside"

"Dying swans, twisted wings, beauty not needed here"

Opening the doors of closed minds.

"With a prayer in the air I will leave you there
On a note full of hope not despair"

"All the signs that I find have been underlined
Devils thrive on the drive that is fueled"

Looking for a way to escape. But nobody wanted to stop the planet.

Coming from nowhere, going insane.

Here they went to cure then, here we go to fall ill now.

"Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate."

Walking with ghosts.

"On top of the world you get nothing done" but on the bottom of the world there are plenty of things to see.

The corridor of broken walls. A lonely road to the ghosts of a bright past. The past of a great building built in 1914 and now in ruins. Who cares? Nobody.

9/11/2001

WTC(desenul meu, 2004)

Imagine din ziarul Adevărul, 12/09/2001
"With hands held high into a sky so blue/
the ocean opens up to swallow you" 

 Îmi aduc aminte perfect ziua aceea. Aveam 12 ani, eram cu ai mei la București și ne plimbam toți trei prin soarele  de septembrie. La un moment dat ne-am oprit în fața unei redacții de ziar la care lucra un bun prieten de familie. Ai mei au intrat înăuntru să-l salute iar eu am preferat să rămân afară și să privesc mașinile înghesuite în trafic. Era foarte cald. După nici 10 minute iese tata îngrijorat și îmi spune cu o voce alarmată : un avion a intrat în World Trade Center. Eu m-am uitat nedumerită la el și l-am întrebat despre ce vorbește.  Credeam că e o glumă, era imposibil să redau în minte ceea ce spunea. Fără să îmi dea explicații, m-a tras de mână înăuntru, unde toți angajații redacției erau adunați în fața unui televizor de la parter. Privirile lor erau de-a dreptul lipite de ecran, niciunul nu a întors capul să vadă cine a intrat în cameră. Și atunci am văzut că tata nu glumise. Într-adevăr, un avion intrase în turnul de nord al WTC. Apoi l-am văzut și pe al doilea. Apoi prăbușirea. Cu toții știm ce s-a  întâmplat atunci și cred că nu există nimeni care să nu-și amintească măcar una din acele imagini șocante difuzate non stop de toate televiziunile. Tot ce vedeam părea ireal, oameni plini de cenușă, siluete cu mâinile ridicate care se aruncau de la etajele superioare ale turnurilor și cele 2 simboluri ale New- York-ului prăbușindu-se ca niște castele din cărți de joc.  Mai târziu, cineva care a asistat din stradă la întregul dezastru a declarat că cel mai mult l-a impresionat nu focul, nu cantitatea imensă de fum și cenușă, nu prăbușirea, nu țipetele, ci un zgomot de-a dreptul înfiorător. Zgomotul corpurilor care se loveau de pământ după o căderea de la înălțimile amețitoare ale zgârie-norilor în flăcări.

Nu-mi venea să cred. Acele 2 clădiri identice care brăzdau cerul Manhattan-ului începuseră să mă fascineze cu mult înainte de atentatul din 11 septembrie.  Când eram mică făcusem o adevărata pasiune pentru zgârie-nori . Pe primul loc în topul clădirilor înalte care îmi plăceau cel mai mult erau  turnurile WTC urmate de turnurile Petronas din Malaysia. Mai am și acum cele 2 carți poștale cu WTC aduse de tata de la New York .

Atunci nu aveam Internet așa că imediat după atentate am început să strâng toate articolele despre tragedie din ziare, încercând să aflu mai multe despre ce, cum, de ce s-a întâmplat.  Am făcut un dosar de presă cu cele mai importante titluri pe care îl mai am și acum.

Adevărul 13/09/2001

Adevărul, 13/09/2001

E incredibil că într-o lume pe care noi o consideram civilizată s-a putut întâmpla așa ceva. WTC, Pentagon, Pensylvania, 4 avioane deturnate de o echipă de fanatici coordonată de alții și mai fanatici. Apoi războiul Americii împotriva lor.  Un război care nu s-a sfârșit încă deși au trecut 9 ani de atunci. Întotdeauna am crezut și încă mai cred că violența se opune evoluției.  Atâta timp cât suntem atacați cu violență și răspundem la atac cu violență, iar în ambele cazuri sunt distruse viețile unor oameni nevinovați nu ne putem numi civilizați. Și 11 septembrie nu este singurul exemplu de atac violent dus la extrem. Din nefericire au urmat multe altele iar drumul nostru către un nivel mai ridicat de evoluție pare teribil de anevoios .

Atentatele de la 11 septembrie sunt considerate cele mai sângeroase din istorie. Visul american a fost zguduit din temelii dar asta nu înseamnă că s-a terminat totul. Au trecut 9 pe parcursul cărora America a încercat să-și vindece rănile provocate de nebunia unor fanatici religioși. Freedom Tower, în construcție pe Ground Zero  va fi terminat în 2013, iar la parterul  său va fi deschis un muzeu în memoria celor care și-au pierdut viața în acea zi fatidică.  Dar mai mult ca sigur, americanii își vor aminti mereu imaginea  celor 2 siluete identice, care pe timpul nopții se înălțau ca 2  raze imense de lumină spre cerul întunecat din Manhattan.

From Bucharest to Amsterdam and back

And now, where? (Photo by me)

In the world I come from, I use to roll over the streets and think like the taxi driver in Scorsese's movie.I think that somebody  has to clean the scum off these streets. They look like coming from a horrid picture of  a nowhere but home place. And all these people roaming all over with their angry faces don’t make the place look any better. Nothing seems to be right. The  40 years old poets trying to impress the cool teenage girls of the boulevard reciting paper back poems, the cool guys of the city throwing around grins that make me sick, the mumbling politicians, the high heeled lies, the junk around the corners, the nasty boulevard itself. It smells like something rotten. A tall woman haunts me trying to make me swallow a pair of medicinal scissors. She’s part of it. Of  the dirty street.

Sometimes I feel like I was made to run astray because it seems I’ll never find the right street.. Sometimes I feel like I’ve got a whole world inside me and this world I’m in is damn wrong. But when I throw myself in the inside there’ll always be somebody or something here to get me out. It’s like I got caught up in between.

I don’t know why I feel like I’ve been trapped in someone else’s cocaine hallucinations. I don’t know why I feel that’s something broken there inside. I think I heard a crack in my head. There may be my self made illusion. The world inside me seems utterly fragile. I still don’t know what’s broken but I think somebody stole my superglue.

Getting out again, on the boulevard of ashtray buildings is never the same. The wind today seems to come from Placebo’s Pure morning and the noise around is a little Nirvana.
I try to get glued to the image of myself wandering around the streets of a city called Amsterdam. The first thing that comes to my mind is the smell of marijuana coming from the coffee shops near the centerfolds. That invasive, rough smell. That crush, that feeling. No I didn’t try. No need more hallucinations. I’m already full.

In the world I arrived, the narrow bridges and houses around the water seemed torn out of a fairy tale. The big windows covered by the light of the sunset had no curtains and you could see those who were living inside. Somebody said that when they move their household, the people of Amsterdam get all the things out of the house on the large windows. That’s because the stairs are too narrow and the houses too tall. That sounded nice to me. Throwing everything away on the window. Throwing away all the past in the dust of the dusk.

Amsterdam in dusk (Photo by me)

There was cold, like spring in Bucharest, even if we were at the beginning of July. A gentle wind was spreading around the rumor of the city. 20 degrees Celsius and a tiny sun, balloons in the water and houseboats. No scum, no angry faces. I was floating like a ghost besides the map. A part of me still lives there. Remember me Amsterdam.

The noise of the dirty street brought me back in a place I’ve seen a thousand times before but never like today. There’s a bag of tricks in the middle of the boulevard and a beautiful lie stays in every corner to get you. No one here will ever give a hand. I'm rolling over the streets like the taxi driver in Scorsese's movie.Nobody will clean the scum off these streets. And neither the rain. We’re living in a world where dark still matters. In a painting called Dark with still life.

I just don’t know where I’m heading. Just walk with an introverted kind of mood digging in my head. Growing older, missing pictures. But the boulevard is long and there’s much time left until midnight. There’s a long way to go without having in mind a certain destination. But there may be nice just walking even there’s so much scum and anger around. Wanna join? Just “wander and ramble the dark moonlight”. Remember me Amsterdam.

La urgențe moartea

Cu ochii injectați de lumina acidă a neoanelor
la urgențe noaptea nu mai e noapte și lumina zilei
e diluată în perfuzii cu glucoză ăsta este
primul loc în care viața se termină cu preavizul
monitoarelor care urlă după ajutor
La urgențe moartea e colorată roșu albastru galben verde
tensiune respirație puls frecvență linii paralele fugind alandala
printre tărgi fire și tuburi de oxigen
Altă ambulanță alt rănit altă hemoragie
un om cu antebrațul pe jumătate tăiat
îți vine să vomiți dar nu poți
mirosul de sânge amestecat cu cloramină al cearceafurilor
te apasă pe creier până când ajungi să-ți iubești propriile vene
intacte pure și neperforate
de ace de 0.5
Cum vă numiți ce vă doare
când ați căzut nu vă mișcați
e doar o mică înțepătură cu Furosemid și Diclofenac
ce vene frumoase aveți domnule
o cale intravenoasa catre suflet

Iron Maiden la Cluj: We're blood brothers!

Scream for me Transylvania!
Bestial.Teribil.Fantastic. Nu am cuvinte suficiente pentru a descrie nebunia care s-a dezlantuit la Cluj in data de gratie 15 august 2010. Un concert de zile mari care a zguduit inima Transilvaniei si la propriu si la figurat.
Nu mi-a venit sa cred cand am auzit că Iron Maiden vin pentru a 3-a oară în România. Îi văzusem și la Bucuresti în 2008 cu ocazia turneului Somewhere Back In Time într-un concert de-a dreptul incendiar si chiar nu mă așteptam să-i revăd atât de curând și cu ocazia lansării noului album The final frontier.
Nu mai fusesem niciodată la Cluj înainte de acest concert. Un oraș foarte fain cu oameni faini, împânzit de afișe cu Iron Maiden la vederea cărora îmi creștea marcat gradul de nerăbdare. Când am ajuns înainte de concert, pe la ora 18:00 în zona Polus Center și am văzut scena și publicul deja adunat acolo aproape că am luat-o razna.
Deși a fost prima cântare de o asemenea anvergură care a avut loc la Cluj, ardelenii s-au priceput de minune să organizeze totul până la cele mai mici detalii. Nu este deloc ușor să controlezi accesul a peste 30.000 de oameni într-o zonă de spectacol dar asta nu i-a împiedicat pe clujeni să facă totul ca la carte. Zonă pietonală bine delimitată de circulația rutieră în drumul către Polus, brățări personalizate „Iron Maiden Cluj Napoca 2010” , parcare pentru cei cu bilete în zona VIP, microbuze care te duceau fix lângă tribună care a fost poziționată foarte bine, lateral stânga, la 30 metri de scenă, poliție peste tot; pe scurt, ordine și disciplină. Însă cel mai mult m-a impresionat faptul că lângă zona VIP a fost amplasată o alta tribună cu „Locuri speciale pentru oameni speciali” pentru persoanele cu dizabilități locomotorii. Nu am mai văzut asta la niciun concert la care am participat. Felicitări organizatorilor!
În deschidere,la ora 19:00 Cargo a încălzit publicul cu piese ca: Ziua Vrajitoarelor, Dacă ploaia s-ar opri, Calare pe motoare, Nu pot trai fara tine și Aproape de voi. reusind să destindă atmosfera. Rockerii de la peluză erau deja în plină agitație iar publicul cânta și dialoga cu trupa. Nu sunt fan Cargo dar recunosc că au avut un recital frumos înainte de intrarea balaurilor.
Ora fatidică 20:45. Se dezlănțuie iadul în acordurile piesei Transylvania și regii heavy-metalului năvălesc pe scenă anunțând un show de zile mari. Transylvania nu s-a lăsat auzită integral iar imediat după Intro a început The wicker man urmat de Ghosts of the navigator, ambele de pe albumul Brave New World. Prestația lui Bruce a fost de excepție ca de obicei. Mi-a amintit de concertul de la București când a alergat ca un titirez pe toata scena,a vorbit cu publicul și a făcut glumițe pe tot parcursul concertului. Aceste lucruri nu au lipsit nici la Cluj, dovadă că Iron Maiden sunt o trupă care se respectă și își respectă mai ales fanii cărora Bruce le-a mulțumit pentru prezența la show.
Au cântat atât piesele vechi pe care publicul le știa deja pe dinafară, cât și piese de pe albumele recente. Nu a lipsit nici El Dorado de ultimul album. Solo-urile lungi de chitară au electrizat mulțimea de rockeri iar Nicko McBrain a fost într-o formă de zile mari la tobe.
No more lies, Dance of Death, Wrathchild, Brave New World, Wildest Dreams au fost hit-uri cu care Iron Maiden a încântat publicul. Special pentru fani au cântat Blood Brothers, Bruce spunând în introducere cât de importanți sunt fanii pentru ei și faptul că ne consideră pe toți frați de sânge. „We’re blood brothers” am strigat cu toții la refren însă mulțimea s-a agitat cel mai tare la Fear of the Dark care nu a lipsit nici din acest show. ”Fear of the dark Transylvania, hahahahaha” a spus Bruce misterios înainte ca tobele să se dezlănțuie. La Number of the Beast deja cânta toată lumea și cu toții eram într-o nebunie maximă. A fost prima piesă din cele trei pe care le-au cântat la bis iar când am auzit “Woe to you oh earth and sea”am ridicat cu toții mâinile și am țipat. La bis au mai cântat Hallowed be thy names (una din piesele mele de suflet) și au încheiat cu Running Free.
Nici Eddie n-a lipsit. Mascota și-a făcut triumfal apariția în timpul piesei Iron Maiden iar Janick Gers a început să lovească în el cu chitara, lucru care a fost teribil de amuzant. Luminile și decorul au fost la înălțime deși nu de aceeași amplitudine ca cele de la București dar jocurile de lumini au fost superbe și foarte bine realizate. Dar Iron Maiden nu au nevoie de decor și prezentare pentru a face o prestație de neuitat. Iron Maiden sunt niște maeștri care știu să facă show oricum și oriunde.
Scream for me Transylvania, Scream for me Cluj, Scream for me Romania au fost cuvinte de încurajare pentru public care s-au auzit pe tot parcursul concertului. Implicarea trupei a fost maximă iar a publicului a fost la superlativ.
A fost primul concert pe care l-am vazut dintr-o tribună VIP dar erau momente când aș fi dat orice să ajung în primul rând alături de rockerii dezlănțuiți, cum a fost în 2008 la București. Însă a fost un concert fabulous al unei trupe fabuloase, un concert la care m-am simțit de-a dreptul crazy și so damn alive, un concert care a arătat Transilvaniei ce înseamnă heavy metal-ul cu adevărat. Up the Irons!

Publicata si pe Metalhead: http://www.metalhead.ro/stiri/Iron_Maiden_la_Cluj_Were_Blood_Brothers-aid-89016-l-1

Discurs iluzoriu & fuga de lucruri inutile

Urmăresc atent caricaturile umane care trec grăbite pe Victoriei. Pe semne că este ora 4-5 PM şi au ieşit de la serviciu. Acum se îndreaptă rapid spre supermarket pentru aprovizionare şi apoi vor umple metrourile sau vor participa la infernalul trafic de suprafaţă. Eu am amorţit pe scări uitându-mă la ei şi aproape atinsesem acea stare de "Nothing can amaze my mind" când am decis să mă pun în mişcare. În cap îmi suna primul album al celor de la Dead by Sunrise pe care îl ascultasem înainte să ies din casă. Zgomot. Doar 1-2 acorduri de chitară mai interesante în rest aceeasi chestie repetitivă şi stare de "Trembles & quakes for the sake of depression". Mi se părea interesant noul side project al lui Bennington dar se pare că nu era decât recycled & damaged Linkin Park. Mi-e dor de revoluţia din Meteora şi Hybrid dar astea sunt departe. Vorba lui Mike Shinoda "What goes up has got to fall".Se pare că şi Chester este de acord. Eu n-am de gând să urmez acest dicton aşa că plec spre Romană. Mă ciocnesc de un cetăţean grăbit cu o mulţime de pungi în braţe, îmi cer mii de scuze şi îmi reiau mersul. Uneori mă simt ca o sălbăticiune scăpată în luminile oraşului. Mi-e teamă de întuneric şi de locurile unde oamenii vorbesc în şoaptă. Ooops era să mă calce o maşină. Opresc muzica. Parcă am creierul plin de acadele lipicioase. Şi verzi. Mă holbez în vitrina unei librării şi lângă mine apar o doamnă şi un copilaş. Pe semne că bebe era foarte agitat pentru că doamna îi explică pe îndelete că dacă se potoleşte, din vitrină va ieşi Alice from Wonderland împreună cu iepurele ăla mare şi alb care or să-l ducă şi pe el în ţara minunilor. Se pare că are efect pentru că bebe se linişteşte. Vrea să vină Alice. Dacă ar şti săracul că toată lumea asta de ciocolată îl minte într-un hal fără de hal. Doamne ce mult îl mai minte. Dar o să afle el. Îl compătimesc. Sincer.
În capul meu Alice este in chains iar wonderland a devenit o micuţă cutie de conserve. Unde or să ducă toate astea? La un 3D updatat? Nu. M-a dezamăgit Tim Burton.
Am mers 4 ore în ziua aceea. M-am gândit la multe. Poate prea multe. Dar unele amintiri trebuiau arse. Şi aruncate cât mai departe.
Ierţi şi pleci din viaţa lor dar se pare că nu este de ajuns. Vrei să dispari. Nu te lasă. Nu pricepi de ce pentru că ţi-ai încheiat toate conturile, ai analizat şi expus întreaga situaţie, ţi-ai asumat toată vina şi ţi-ai mărturisit păcatele mai ceva ca la spovedanie. Nu ajunge, tot vor mai mult. Numai atât? ţi se spune. Sigur mai este ceva la mijloc. Urmează o avalanşă de întrebări.Interogatoriu. Ne învârtim în cerc şi nu ajungem la nicio concluzie. Nu există concluzii în nebunie. Încerci să închizi uşa în urma ta dar vin după tine. Bat cu pumnii şi cu picioarele, ţin de colţurile hainelor tale, te prind de mâini şi încearcă să te tragă din nou înăuntru. Staţi fraţilor, ce-aţi păţit. Urlete, ţipete. Te cauţi prin buzunare după telefon, vrei să suni la salvare sau poate la spitalul de nebuni. Ţi se smulge şi telefonul din mână. Zău că au luat-o razna. O iei la fugă spre fereastra deschisă dar te trag înapoi. Nebunie curată. Se sparg obiecte. Se rup cărţi. Te trânteşti pe canapea resemnat. Poate obosesc până la urmă şi le poţi înşela vigilenţa. Acum se ceartă între ei. Urlete, ţipete. Lucruri sfărâmate.Plânsete. Se pare că au uitat de tine. Uşa a rămas întredeschisă. Îţi recuperezi telefonul spart de pe podea şi o iei la goană. Parcă te urmăreşte cineva dar ai hotărât că nu vei mai privi înapoi niciodată. Alergi drept înainte pe străzile ude. Fără ură, fără resentimente. Fără întoarcere.
Nu contează în ce metrou te urci. Ai scăpat. Dar stai puţin că sună telefonul. Tot ei sunt. Vor să te prindă. Răspunzi încercând să explici ceva dar degeaba. Oamenii ăştia sunt imuni la cuvintele care nu le convin. Vor explicaţii. Tu ai secat de tot. Nu, nu vrei să fii iertat. Nu ai putea pretinde aşa ceva, doamne fereşte. În ochii lor ai comis nişte crime abominabile demne de focurile iadului. Vrei să fii lăsat în pace. Ce naiba, nu pot să considere că ai murit pur şi simplu? Oraşul ăsta are 2 milioane de locuitori, pot găsi şi altul la care să urle.Căruia să-i ceară explicaţii.În faţa căruia să devină stropitori umane. Ce mai vor? Acte scrise, semnate ştampilate cu fiecare greşeluţă pe care ai binevoit să o faci de-a lungul celor aproape 21 de ani de existenţă? Se poate face şi asta. Nu, nu ajunge. Mai urlă ceva în telefon dar deja ţi s-a luat.Închizi.Îi adaugi la lista de numere filtrate. Ajungi acasă şi te trânteşti în pat sperând că s-a terminat. Bâzâie telefonul- 10 sms-uri. Indescifrabil. Te lasă nervii. Filtrat din nou. Bubuie messengerul de offline messages. 10 new mail messages. 20 new mail messages.100 new mail messages. Serios, ar trebui instituită o lege împotriva acestui gen de disperare. Le ştergi fără să le citeşti. Persoanele în cauză sunt adăugate în lista de ignore. Linişte câteva zile. Revii la normal şi îţi faci ca tot omul cont pe facebook. Vai de capul tău. Ai nimerit fix în bătaia puştii. Pardon, a tancului. În timp ce tu îţi vezi liniştit de viaţă, o întreagă pânză de păianjen se ţese în jurul tău. Adresele de mail ale colegilor/ prietenilor ajung în listele de messenger ale unor oameni care nu există. Sau există dar au un id fals. Pardon, mai multe id-uri false. Intri pe mail să-ţi iei cursurile şi te trezeşti cu mesaje de la cunoscuţii care au fost contactaţi de către acele id-uri care le cereau date personale sau mai puţin personale despre viaţa ta, persoana ta, identitatea ta. Mai mult, sunt avertizaţi să nu se apropie de tine pentru că ai clar probleme, eşti bolnav, tarat, condamnat, agramat. Oamenii încep să te întrebe cine te urăşte în aşa hal încât să spună asemenea lucruri despre tine. Ce nebuni domnule, ce nebuni îţi spune cineva. Pai da, ca să vezi. Cad ghiulelele pe tine. Măi să fie dar multe crime oi fi făcut la viaţa ta. Ştergi contul de pe facebook şi îţi vezi de examene. Poate se calmează această absurditate. Inutil. Nu merge să-i fraierim pe alţii? Booon, trecem din nou la tine. Lista ta de messenger ajunge să fie invadată de 10-20 add request pending pe zi , de la id-uri care mai de care mai cretine şi idioate. Ce-o mai fi şi asta fraţilor. Le dai deny, unul câte unul apoi încerci să vezi de unde vine tărăşenia. Abordezi unul din zecile de oameni refuzaţi şi întrebi cu bunăvoinţă de unde are id-ul tău. De pe imvisible, răspunde. Imvisible? Ce-o mai fi şi asta? Google search. Un site unde poţi să aflii statusul real al oricărei persoane cu cont pe yahoo. Cu alte cuvinte vezi dacă omul respectiv este available, invisible, busy sau mai ştiu eu cum. Şi orice id pe care îl verifici rămâne acolo şi oricine te poate contacta. Măi să fie. FBI in person. De aici apăruseră add-urile ca ciupercile după ploaie. Neştiute sunt căile internetului. Deja te simţi ca Alice in Wonderland. 100 de întrebări şi necunoscute, căderi dintr-un site în altul, evadare din conturi, scăpări de facebook şi întârziere la print-screen. Ciudată lumea în care ţi-a fost dat să cazi.
Gata, ţi s-a golit creierul. Jos pălăria. Oamenii ăştia au dreptate. Da. Perfectă dreptate. Şi sunt al naibii de deştepţi, nu-i aşa? Te găsesc până şi în gaură de şarpe. Nu te-ai fi gândit niciodată la una ca asta. Id-uri false, sms-uri interminabile, pânze de păianjen în toată webosfera, spargeri de parole, şantaje cu convorbiri vechi salvate în notepad şi ţinute cu grijă în arhive, print-screen ca dovadă decisivă, imvisible.ro, răzvan alina andreea roxana cătălina david alina ioana răzvan cătălina devin reali, iau formă, consistenţă şi te caută zi de zi , oră de oră prin calculatoarele, minţile, arhivele, cunoscuţilor tăi. Creierele lor ameţite de pixeli scotocesc prin webosferă, criptează bloguri, sparg parole, te agasează, te enervează, te tachinează, te bulversează. Hei, stop! Ce tâmpenie. Pierdere de timp, zău că n-are rost să-ţi baţi capul. Dar tot rămâne o veşnică şi eternă întrebare. Oamenii ăştia CHIAR n-au ce face? Vreau să vină Alice.

rEcIcLaT

inima mea e împachetată în pungi de plastic
şi iubirea mea e toată de plastic
aş vrea să coboare o dată mâinile alea scheletice din cer
şi să ne ridice pe toţi
să ne pună ştreanguri şi să ne strângă de gât
pentru că nu merităm nimic
eu te împuşc pe tine tu mă împuşti pe mine imposibil
să renunţe careva
eu nu pot să mă salvez pe mine nici să te salvez pe tine
şi pe lângă asta
sunt al naibii de egoistă şi nu-mi pasă
dacă mori mâine sau peste 50 de ani
o sută de pungi de plastic pentru inima mea
o vând la ofertă mâncare pentru balene
şi resturi pentru rechini
mi-e dor de tine 100 kilometri şi te iubesc 10 kilograme
te sun de 5x pe zi şi mă gândesc la tine timp nelimitat am
pentru tine o felie mare de iubire
împachetată într-o pungă de plastic pe care
ţi-o arunc cu toată puterea în faţă
sperând să nimeresc un punct sensibil
şi să te dezafectez înainte să ne ajungă din urmă
greşelile mele ale tale ale noastre