Prea multă ceață, prea târziu

Dimineață anemică,lapte rece și cereale, duș cu ceață și o pată de cacao pe tricou. A foat prea tare muzica, prea mare zgomotul, prea multă frica, prea exagerată ruperea în doua a cerului plin de frig. Am o inimă de gheață crăpată, un picior în afara borcanului de sticlă, un deget afară din celulă, ochii pierduți printre gratii. Doar un pas afară și deja e prea mult. Prea multă frică, prea mult întuneric, prea mult necunoscut, prea multă zbatere. Prea multă lipsă de afecțiune,prea multe lacrimi, prea multă disperare. Prea multă astenie de primăvară. Prea mult soare, prea multă lume, prea multă mizerie, prea multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple. Prea multă minciună în spatele fețelor angelice și a halatelor albe, imaculate. Răceală și nimic mai mult. Suflete care se tăvălesc zadarnic în mocirlă. Suflete murdare care nu merită atâta soare.
Prea multă vorbărie, prea mult sînge anemic, prea multă singurătate aiurea. Prea mult aiurea, prea mult eu.
Eu urc scările. Eu urc scările și agit mâinile căutând o mână de ajutor. Dar nu e nimeni, nu va fi niciodată nimeni pe scările astea, în nelumina asta.
Mă simt al naibii de ireală, parcă m-am desprins de mine și nu mai exist. Mă mir că mai sunt vizibilă din moment ce mintea mea blocată nu poate găsi nicio dovadă care să certifice faptul că mă aflu pe podea, cu măinile alergând aberant pe o tastatură. Nu îmi aparțin, nu mă recunosc, nu îmi găsesc nicăieri nici cel mai mic grad de apartenență.
O pată de cerneală și o carte. 5 pixuri, un atlas de anatomie și un creier amorțit. 100 pagini, 7 zile, 2 lucrări. Niciun poem, o ușă trântită, eu. Halate albe, imaculate, o mască de oxigen și brațe larg deschise așteptănd să îmbrățișeze ceva, orice, pe oricine. Un roman scris pur și simplu, oricum, oricînd, oriunde. Mintea mea citită ca o carte, ca o succesiune de procese biochimice.
Un joc dea baba-oarba în ceață. Nu pot fi găsită, nu sunt de-aici, nu sunt de-aici. Mânile mele caută alte mâini de care să se sprijine. Brațele mele caută altele cu care să se ancoreze în iluzia asta de planetă, în soarele ăsta prea mult, prea mare, prea liber. Măinile mele caută mâinile care să dezlege sforile să spargă borcanul de sticlă și să rupă gratiile. Măinie mele caută și se caută,dar nu găsesc decât un perete alb imaculat care se vrea murdărit cu pete de sânge și stropi de suferință.Mâinile mele s-au săturat de izolare. Măinile mele caută alte mâini. Nu le găsesc. E prea întuneric. E prea târziu.

Nimic altceva decât altceva

Îmi târăsc picioarele afară din laboratorul aseptic, las urme de panică pe gresie și o dâră de psihedelism în urma mea. Pastilele de azi dimineață m-au electrizat, m-au agitat, m-au făcut să tremur. O injecție cu narcotice, o eprubetă plină cu taliu, un pahar de acid clorhidric băut pe jumătate, o pată de morfină pe covor.Frică, multă frică un corp plin de frică și fluturi care zboară prin serul și apatia injecției de la urgențe. Nicio idee de poem nici măcar în metrou, nici măcar în soarele anemic de azi. Alerg al naibii de repede pe drumul ăsta care se sfârșește de fiecare dată prea repede. Nu, nu vreau să se termine, nu vreau, vreau o stradă pustie, goală, plină de lumină numai a mea pe care să alerg încontinuu și să nu mă opresc niciodată. Îmi plac coridoarele întunecate și interminabile, tunelurile pe care le sapi singur cu mâinile tale, tunelul acela întunecat și singuratic al lui Sabatto la capătul căruia nu era nicio lumină. Rareori există lumină, trebuie să ți-o fabrici singur, cu propriile vise și iluzii. Aici în realitatea de dincolo, în lumea din spatele lumii din care vin eu luminează un bec anemic, care mai face scurtcircuit și trebuie să mă urc pe o scară șubredă să-l repar. N-am echilibru, mă clatin, cad, adaug vânătăi la colecție dar până la urmă reușesc să aprind deficiența aia de bec. Mă joc cu focul, merg chiorâș cu lanterna, mâ izbesc cu coatele de pereți și cu fruntea de tavan.
Cu un picior într-o lume și unul în alta. Un creier plin de ceață. Un coridor lung, întunecat , cu rare flash-uri de lumină,mii de uși încuiate de o parte și de alta,îmi rup mâinile încercând toate clanțele și bătând cu disperare la toate ușile dar nu, nu va deschide nimeni niciodată pentru că aici nu există oameni, doar tăcere aseptică și fețe cu obraji disecați, ochi apoși, cadavre care arată ca niște păpuși mari și urâte dizlocate și arse. Păpuși cu membrele dezarticulate, păpuși atârnate de sfori în spatele ușii. Mici monștri cu privirea fixă și pielea jumulită, sângele coagulat pe podea și guri larg deschise aspirând vântul plin de angoasă care bubuie în fereastra uitată deschisă de păzitoarea de cadavre.
Un cap se rostogolește în parc , printre bănci, printre cerșetori. Printre gunoaie continui să alerg pe drumul nesfârșit pe care mi l-am ales, set și reset am un buton în coloana vertebrală și niște sfori de ghidaj. Cip-uri robotice, privire infraroșie, control teleghidat. M-am izbit de zid, reflex nociceptiv, fac cale întoarsă, calc peste un craniu și o iau din nou la fugă.
Trezește-te, trezește-te tu care zaci pe jos în tunelul ăsta nesfârșit. Nu ești un craniu și nici o păpușă moartă sau oarbă. 2 ochi, 4 membre, un corp astazic dar funcțional. A freak in the slideshow but a human being.Dau de mine, mă izbesc de mine, mă trezesc de mine, mă tremur de mine,mă agit de mine, mă tai de mine, dau peste mine și mă pun la zid tot pe mine. Eu și cu mine avem o discuție foarte interesantă. Eu din lumea asta și cu mine din lumea cealaltă. Deficiența motorie ereditară din lumea asta și aberația cromozomială din lumea ailaltă. 1000 de eu și 1000 de mine care țipă în întuneric. Heeeeeeeeeeeeeei. Wake up! Un pumn în nas, un glonț în spate, un urlet în noapte și s-a resetat sistemul. Un parc mare și gol, un clown care plânge într-un colț, un clown cu privirea căzută din stele și părul ars de focul cu care s-a jucat. O bomboană pe jumătate mâncată, o pastilă de prozac, 3 seringi folosite, flacoane pline cu sânge albastru. Agitație moleculară, mișcare browniană a particulelor umane într-o nebunie de hipermarket.
Smoke on the water, smoke in the brain. Un acord uitat de chitară. O minte cu 1000 de intesecții neuronale și niciun indicator rutier. O minte pierdută într-o altă minte care nu o cunoaște și nici recunoaște. O pată albastră pe tavan. Întunericul din cap și din ochii mai negri ca niciodată. Privire fixă, pierdută pe cele 7 cărări cu neuroni căzuți la datorie, bătuți de serul din eprubetele sterilizate și pline cu reactivii netestați și necunoscuți. Da, o mare necunoscută. O mare de întuneric.
Niciodată nu vor înceta să mă fascineze plăcuțele pe care scrie mare și verde EXIT. A way to exit... another way to exit. Another way to exit anywhere but not here...another way to exit in a deeper sleep.
"Poți fi trădat în somn. Lumea întreagă se poate răsturna în timp ce tu visezi fluturi. Du-te să dormi, este prea mult întuneric, este prea multă gheață, este prea târziu. " Alice Hoffman

Scoaterea inocenței din coșul de gunoi

Din nou pierd timpul în felul meu complet iresponsabil și delăsător, stare care mă apucă de fiecare dată după un examen. Mă uit la tavan și îmi imaginez că vine un avion și mă ia din nebunia prezentă. Vreau să plec oriunde, în orice loc fără nicio legătura cu realitatea asta mizeră și ipocrită. Vise idioate și copilărești,nu-i așa? Ei bine, lumea asta plină de adulți maturi și responsabili nu mă caracterizează. Nu pe mine care mă simt ca un copil de 5 ani pierdut într-un amalgam de oameni mari, ocupați,programați, automați, mașinalizați, eficientizați. Mă lovesc de ei peste tot în goana lor nebună către ce? Autorealizare sau autoprofit? Autodisciplinare pentru autonomie și atotputernicie de cartier, realizări mărețe și călcări în picioare, lins de pantofi și complimente slinoase, orgolii împărțite unanim ca palmele date la beție. O lume în care inocența n-are ce căuta. O lume în care din contră, inocența e lucrul cel mai de evitat, aruncat, terfelit, scos cu forța din structura de bază a oricărei persoane și tăvălit în noroi. Și eventual călcat în picioare. Ca bonus de fidelitate. O lume în care copiii se nasc adulți, copii cu o copilărie ipocrită, duplicitară care pendulează între farduri și păpuși, perversitate și mașinuțe. O lume în care copiii învață să mintă cu o seninătate teribilă pe chip, copii tehnologizați, eficientizați ca și părinții lor, genii captive, capricioase, ipocrite , interesate care ascund toate astea sub masca verde pal a inocenței ratate.
O lume pe care o urăsc. O lume în care nu mă regăsesc. O lume în care toți încearcă să mănînce felia de tort a celorlalți, ceea ce e imposibil, am mai spus-o în alt post.
Am luat-o la fugă prin soarele teribil de soare, cu raze de lumină și balonașe de săpun alergînd după mine prin Cișmigiu. Am luat-o la fugă încercând să salvez inocența și s-o recuperez din coșul de gunoi. Inocența acelei copilării magnifice și Încoronate după care plângea Cioran. Inocența la care nu pot să renunț orice ar încerca oamenii ăștia să facă din mine. Oricât ar încerca să mă atragă în lumea lor provocatoare și automată, plină de ipocrizie, orgolii și perversități eu rămân copilul care se plimba cu rolele acum 10 ani prin Cișmigiul în care alerg eu acum făcând balonașe de săpun. Întotdeauna a trebuit să-mi fabric o lume. Un sistem de vise și iluzii, o realitate paralelă. O lume departe departe de tot , o lume a minții mele care comuncă larg închis cu lumea asta a oamenilor mari și grăbiți. Cineva țipă. Cineva din mintea mea țipă. Copilul din mintea mea țipă în poeme către lumea asta care nu e a mea,nu a fost niciodată a mea și nici n-o să fie. O lume care aruncă inocența la coșul de gunoi pentru mine nu e lume, ci o matrice stupidă, un pilot automat, un cerc vicios, o avalanșă de noroi în anticamera morții.
Alerg. Nu vreau să las pe nimeni să mă prindă. Mă simt teribil de bine în mintea mea de copil de 5 ani. În mintea mea care face orice pentru a conserva inocența . În mintea mea cu pereți adiabatici. Mă joc cu omuleții din lună. Mâncăm ciocolată și facem mizerie. De-asta are luna atîtea pete. Pentru că eu și niște omuleți iresponsabili și copilăroși, împreună cu marmotele de la Milka ne facem de cap. Niște copii fac baloane de săpun. Acolo pe lună. Acolo în mintea mea cu pereți adiabatici, total disparată de lumea asta ipocrită, cu mii și mii de măști care mai de care mai înspăimăntătoare. Acolo în mintea mea de copil de 5 ani. Acolo în mintea mea unde orice e posibil și copilăria se joacă în voie. Acolo unde adulții n-au ce căuta.

Depersonalizare

E foarte ciudat cum toate lucrurile din jur și toata suprasolicitatea cotidiană pot duce la o apatică depersonalizare. Nu mai știu decât că am n foi de citit și n volume de învățat. Am dispărut în spatele lor. Uneori nu știu de unde să ma iau. I can t see the end of me, nor the begining. Nu-mi mai regăsesc vechile gânduri și idei, sunt toate mascate de formule și denumiri abstracte. Depersonalizare și desentimentalizare. Un roboțel independent umblător asta devii dacă te lași purtat numai de valul de informație. Nu mai e loc și nici timp pentru chestiunile adiacente, nu pot să adun la un loc nici măcar cele 3-4 idei disparate ale unui poem care îmi alearga prin cap de vreo 2 săptămâni. Nu mai sunt eu. Nu mai am timp sa fiu eu. Aberez inclusiv acum.
Reflexe și atât. Mă împingi și te împing și eu fără să știu de ce. Întrebi ceva și răspund automat, fără să mă gandesc la ce ai vrut să întrebi. Simt că explodez uneori și imi vine să strig la mine și să mă trezesc din somn. La adevărata mine care doarme tot timpul și lasă roboțelul terorist să-și facă de cap. Care cap mă doare.Am luat ceva pastile și le simt electricitatea plimbându-se prin mine. Electricitate care duce la apatie și apatia iese prin toți porii invadând celula de camin .
Am căzut din pat iar. Vânătaia cea mai recentă s-a adăugat celei de acum trei zile. Colecționez vânătăi. Mai știți pe cineva? Poate facem schimb. E foarte mișto să fii colecționar de vânătăi,mai ales dacă le ai din mai multe surse. Ale mele au doar una și anume căzutul din pat. Cam monoton dar tot vânătăi se cheamă. Și sunt ale mele, e colecție personală și valoroasă. Atât de valoroasă încât aș da orice să scap de ea și de căzutul ăsta continuu din pat. M-am cam plictisit de aceleași vise interminabile și identice.
Gata, și-a făcut efectul pastila, a încetat durerea de cap și e cazul să mă duc la culcare sperând că măcar noaptea asta n-o să mai visez coridoare, alergătură și căzături de la înălțime terminate invariabil cu o zdravănă căzătură din pat. Mâine... zi de 10 ore cursuri și 12 ore de stat la facultate.

Incercare de zbor deasupra cuvintelor( Back to Bucharest)

Brain washed. Music for the head. Porcupine tree. Ce-a mai ramas din ziua asta.
Final statică de Alcatraz. Hellcome lipsă de timp și căzut din pat.
Azi mă holbam la mișcările din jurul meu în soarele puternic de după amiază. E incredibila senzația pe care o ai când vezi pentru prima dată lucuri pe langă care treceai zilnic și nici măcar nu-ți trecea prin cap că există. E ca atunci când cazi din pat și vezi întâi camera cu susul in jos și te întrebi unde naiba ai picat că asta nu seamana deloc cu camera din azilul de refugiați pardon.. cămin. Durează câteva secunde pana te dumirești, după care te apuci să-ți examinezi tacticos vânătăile. E ceea ce fac eu din ce în ce mai des. Cad in somn și mă trezesc pe jos într-o teribilă confuzie. Deja devine amuzantă situația . Noroc că nu stau în patul de sus, ar fi fost o cădere chiar de la inălțime.
De multe ori se întâmplă să cad în sus. Atunci mă transform într-un omuleț care stă în tavan și mă privește de sus. Mă uit amuzată la deficiența motorie care sunt, mă amuz de câte cărți cară în spate și citește o groază de foi și schițe. Mă enervează că nu mai scrie nimic serios și e bolnavă de o lipsă patologică de timp.
Tocmai din lipsa asta patologică de timp am ajuns s-o dau cam des în bară din chestii teribil de mărunte. Intotdeauna cel mai tare în relația cu ceilalți. Niciodată nu mi-au plăcut mărunțișurile și analiza tuturor amănuntelor în relațiile interumane. Când deja s-a analizat totul și s-a ajuns la saturație ar fi mai bine ca lucrurile să fie lăsate baltă. Flaubert îl punea întotdeauna pe "Cum" inaintea lui "de ce". Eu cred că lucrurile trebuie alternate și când te-ai intrebat prea mult de ce fără să obții un răspuns concludent trebuie să te gândești la o soluție având în vedere situația prezenta, nu fantomele trecutului inexplicabil. Și în studierea Universului, deși se caută studiul cauzelor care au generat formarea lui, în paralel se studiază al naibii de competent funcționarea lui prezentă.
Acum ceva timp am învățat să mă ridic deasupra cuvintelor. E mult mai eficient decât să construiești un zid între tine și restul și să spui gata.. acum puteți să trageți. Un zid nu rezistă la nesfârșit. Dar tu poți să zbori la nesfârșit și ei să traga până li se termină muniția dar să nu te ajungă niciodată. Zbori și te gîndești cum naiba poți să dregi situația, cum naiba poți să-ți scoți gloanțele din spate, gloanțe pe care singur ți le-ai înfipt acolo, pentru că atunci când intri în jocul societății intri singur și pe proprie raspundere. Gloanțele care ajung cel mai adânc nu sunt ale lor ci ale tale. Tu te-ai băgat în jocul ielelor,nesilit de nimeni. Să vedem cum naiba mai ieși.
Ciudată societatea asta. N-am înțeles niciodată regulile ei nescrise. Uneori jucam după cum mă tăia capul, alteori aveam propriile reguli. Incerc să-mi construiesc niște reguli de relaționare și reacționare dar totul pare atît de haotic încât de cele mai multe ori las totul baltă și fac ce mă taie capul. Se pare că atunci merg lucrurile cel mai bine. Dar cu anumite limite. Limite fără reguli? Nu... trebuie să existe și reguli. Iar aberez. E cam tîrziu și mi s-a condensat creierul de atâta porcupine tree. Cred că am făcut o micuță obsesie. Ultima a fost pentru Reqviem for a Dream. Am ascultat soundtrack-ul de n ori vreo doua săptămâni până am ajuns la saturație. Acum am obsesie și cu datul în bară în relațiile sociale. Oamenii ăștia fac totul prea al naibii de complicat, cu atâtea noduri încurcate pe care nici vrajitorul din Oz nu le mai descurcă.
Acum cîteva ore mă transformasem din nou în omulețul din tavan și mă holbam la acea mogâldeață cu rucsac care mergea spre cămin. Parcă eram Alice in țara minunilor alergând după iepuraș. Miile de eu-ri ale mele se transformaseră toate în niște iepurași roz care au devenit apoi ditamai elefanții, tot roz și au început să-mi danseze pe creier. Am obosit să tot alerg după ei și să-i legitimez. Mi-e somn. Noapte buna!