Plasticine Plastic Plasticine

Plastic. Crăciun împachetat în pungi de plastic. Suffocated Wonderland.
Crăciunul fără existența hipermarket-urilor este absolut de neimaginat. Peste tot cărucioare pline cu fel si fel de pungi si pungulițe, toți alergăm după mâncare de parcă urmează o mare foamete. Well unora asta le face foarte bine, dar eu parcă m-am îngropat într-un mare morman de pungi de plastic și ambalaje de cadouri și aștept să mă scoată cineva de aici.Ghiciți cine o va face : un moș crăciun mare mare mare și tot de plastic. O grămadă de plastic într-o grămadă de plastic.
Baby dream in cellophane = Myself. Văd interiorul cutiei mele de conserve printr-o folie subțire de plastic și mă gândesc oare cum o fi lumea de afară? Vise și iluzii de păpușă.
Long time no see... dar lucrurile astea nu se controlează. Anul ăsta se termină într-un morman de plastic și de zăpadă și tot am impresia că încă mai cad pungi din cer. Tone de ambalaje și de pungi ecologice...tot de plastic. Anul ăsta se termină într- o pungă de celofan de ai cărei pereți se izbesc acordurile reci ale unui concert bestial: Placebo live at AngKor Wat. Anul ăsta se termină cu Drag . Total diferit de anul trecut. Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare direct proporțional cu cantitatea de plastic folosită în ambalajele jucăriilor. Probabil că se putea și mai rău de atât sau poate că lucrurile se schimbă în bine dar nu știu cum se face că eu m-am blocat în partea goală a paharului. Înghit aici la cioburi, gândindu-mă că o pot devora mai repede și ajunge la partea plina cu ciocolată și bombonele.
20: 58. Cretina aia cu voce plictisitoare și repetitivă îmi spune a nu știu câta oară că abonatul vodafone nu poate fi contactat. Urăsc telefoanele mobile, soneriile polifonice și roboțeii captivi în receptoare. Urăsc cam multe lucruri nu-i așa? De fapt nici nu știu dacă le urăsc, poate urăsc doar faptul ca totul s-a schimbat al naibii de mult și devine teribil de nefamiliar. Până și mica urbe demențială în care am revenit pare goală. Nu goală în sensul inexistenței populației pe drumurile și podurile orășeluli, ferească sfântul, așa a fost întotdeauna. Nu, goală în sensul că toate locurile pe care mai demult le găseam familiare sunt acum doar empty spaces. Cladirea imensă a pavilionului de băi unde altădată mă simțeam oarecum ca într-o oază de liniște a devenit pentru mine un morman nesemnificativ de fiare vechi. Pot să facă ce vor cu ea, să o darâme, să o reconstruiască, nu mă mai mișcă. Pot să dărâme întreg circul ăsta ambulant de clădiri,deja mi-e indiferent. Nu știu de ce. Totul a luat-o razna într-un mod inexplicabil de straniu.
Prea multe lucruri triste, parcă eu încercam să manânc partea goală de pahar fără să mă înnec cu cioburi sau să curgă prea mult sânge. A venit marele Santa care thanks God nu era de plastic,și mi-a adus un morman de haine care m-au bucurat teribil pentru ca haine nu ai niciodată prea putine, nu-i asa? Ca în fiecare an împodobitul bradului a căzut pe mâna mea și din nou a ieșit demențial, am văzut asta în ochii pisicilor care abia așteptau să ronțăie firul de la instalația cu multe multe beculețe colorate care sclipesc în ochii de ET ai lui Mitza.
Astea sunt singurele lucruri care nu s-au schimbat. La noi înca mai vine moșul, încă mai împodobesc băduțul cu cea mai mare copilărie și pisicile sunt tot acolo. Neschimbate, chiar dacă a trecut atâta timp peste noi și tot ce era cald înainte a devenit al naibii de rece.
”The past will catch you up as you run faster” spune Brian Molko. Mi-e imposibil să nu-l cred. Parcă m-a invadat dintr-o dată copilăria aia cu un crăciun de poveste. Vreau să scot inocența din coșul de gunoi și nu prea reușesc să aduc la lumină decât scânduri dintr-o corabie eșuată pe undeva prin pacificul de altă dată din care ieșea peștișorul portocaliu care te dădea afară din joc. Și trebuia să îți acoperi ochii în timp ce ceilalți fugeau să se ascundă. Ceilalți fugeau.Fugeau
ceilalți
toți
ceilalți

Placebo-Drag http://www.youtube.com/watch?v=NHYcim_Ya0A
Placebo- I know http://www.youtube.com/watch?v=DZP4lbp9jBA
Porcupine Tree- Baby Dream in Cellophane http://www.youtube.com/watch?v=FwhQQ3h8YB8

Reqviem for a toy (nu mai vreau să fiu mare)

Mă deprimă jucăriile stricate. Păpuşile de orice fel cărora le lipsesc o mână, un picior, capul sau alte segmente. Păpuşile machiate strident şi obsedant de fetiţe dornice să se maturizeze înainte de vreme. Copiilor li se pare normal să strice maşinuţe, să distrugă jucării. Poate aşa află ei mai multe despre lume. Nu contează că le doare sau că îi doare pe alţii. Eu n-am stricat jucării niciodată. Nu exagerez, chiar m-am purtat frumos cu jucăriile mele. Mi se părea că dacă dau în ele o să le doară rău. Dacă le rup ceva or să plângă. De-asta mimam accidentele şi când păţea o păpuşă ceva o duceam la spital. Aveam un spital improvizat şi program de medicamente. Ora 7 penicilină, ora 10 algocalmin, ora 15 Moldamin şi paracetamol. O certam pe mama că nu mă trezea dimineaţa. Voiam să le fac bine dar nu ştiu cum că ele nu se vindecau deloc. Ba chiar erau din ce în ce mai bolnave şi din corpul lor mic ieşea un miros din ce în ce mai pregnant de penicilină. Puneam apă în fiolă, stabileam o doză şi le injectam pe toate. Cu seringile cu care făceam eu injecţii. De ce să mă doară numai pe mine? Trebuie să le doară şi pe ele. Şi pe Ghershi, Gogu, Betina, Claunici, Barbara . Şi pe ursuleţii de sub pat, şi pe iepuraşii din noptieră şi pe Tweety canarul galben ca un gălbenuş şi pe Smacks broscoiul baschetbalist. Ăsta e singurul rău pe care l-am făcut vreodată unor jucării. Cu excepţia faptului că le-am aruncat o dată de la balcon direct în capul vecinei de la 3 care tocmai trecea pe trotuar. Asta pentru că le-am lăsat înşirate în mijlocul casei şi mama a zis că dacă nu mai am nevoie de ele pot să le arunc. Said and done. Gernonimoooo. Evident că vecina a fost drăguţă şi le-a recuperat.

Mi-e teribil de dor să mă mai joc aşa, dar inocenţa e teribil de fragilă şi o data ce creşti, toată feeria plutitoare a copilăriei se duce pe apa sâmbetei. Rămân multe chestii dar sunt fragmentare, punctate, colaterale. Am devenit un om aproximativ mare care se ridică pe cocoaşa unui bebeluş. Mai vreau să mai cred cu totul în poveşti şi în moş crăciun. Vreau să mai vorbesc cu Mickey şi Donald la telefon. Vreau să fiu şofer de rabă care dărâmă clădiri din cuburi şi doctoriţă de păpuşi. Nu mai vreau să fiu mare.

Mă gândeam la poveştile pe care le citeam când eram mică, basmele pe care le adoră toţi copiii deşi nu pricep nimic din ele. Când eşti mic iei totul de-a gata, nu te gândeşti la înţelesuri ascunse. Adoram basmele cu fete rele şi prinţi încăpăţânaţi, basmele cu copii nelegiuiţi care se jucau cu focul şi erau aspru pedepsiţi apoi pentru greşelile lor. Nu prea-mi plăceau basmele cu oameni integri şi frumoşi în care totul era ok şi calm. Cu toate astea nu pricepeam nimic atunci deşi toate poveştile astea au o groază de substraturi. Au fost scrise de adulţi pentru adulţi şi nu pricep cum au ajuns copiii să le citească. De exemplu :

Ştiţi toţi povestea cu fata orfană, săracă sau oropsită în orice fel cu care se mărită ditamai prinţul cu ditamai regatul. După nuntă prinţul îi spune că palatul are să zicem 13 camere dar el îi dă toate cheile dar o avertizează că sunt doar 12 camere în care poate intra oricând şi face tot ce vrea însă niciodată să nu între în ultima pentru că se vor întâmpla lucruri rele. Prinţesa respectă sfatul un timp dar după ce se plictiseşte de toate minunăţiile găsite în camerele respective o încearcă şi pe ultima, împotriva voinţei prinţului. Şi se prăbuşeşte totul.

Care ar fi sensul? Nu cere mai mult decât poţi avea. Nu îţi dori cu tot dinadinsul ceva ce ştii dinainte că n-o să ai niciodată. Nu te arunca în prăpastie fără paraşută. Nu alerga prin ţinuturi neumblate fără busolă. S-ar putea să cazi. S-ar putea să te rătăceşti. Nu cere mai mult decât ţi se poate da la momentul respectiv pentru că s-ar putea să pierzi şi ceea ce ai.
Un copil nu poate vedea lucrurile astea, iar adulţii nu mai citesc poveşti. Nu-mi place situaţia. Putem învăţa din poveşti mai mult decât din multe romane. Dar cui îi mai pasă de poveşti? Copilării... şi cam atâta.

Mă gândeam la nisipul care mi se lipea de degete la mare. La scoicile mici de pe mal. La poveştile navelor scufundate şi ale celor înecaţi fără urmă.
Mă gândeam la sentimentele mele atât de frumos stivuite şi aranjate ca tăvile de la Mec.
Mă gândeam la îngheţată, bomboane, M-Joy şi M&M, poezie
biofizică
banalități
Cineva  mă strigă Sasha
Pe mine mă cheamă Sasha
Îmi vreau poveştile înapoi
Jucăriile înapoi
Copilăria înapoi

Sentimentele mele sunt stivuite şi aranjate frumos ca tăvile de la Mec care ma fascineaza in aranjamentul lor perfect pe verticala.

Mi-am construit zidul.
Motoraşul meu nu e defect. N-a fost niciodată.
Eu nu sunt o păpuşă defectă şi nici n-am să fiu.
Eu nu sunt o jucarie si un pansament.
Sunt intr-o bulă de sapun.
Pe mine mă cheamă Sasha.

Văzut. Fumat. Expirat.

Private property.
Open here.
Exit.
Best before.
Do not iron.
Do not bleach.
Click dreapta.
Delete.
Scurt și la obiect. Nu-ți convine? Cară-te...Police line, do not cross.
Mă doare tot corpul, nu reușesc să-mi adun extremitățile și să le pun în mișcare. Aș vrea să-mi iau la revedere pentru totdeauna dar nu pot. Încă mai simt o prezență apăsătoare în dreapta mea. Sunt o păpușă cu fața arsă și cu o mască de oxigen lângă. Da, sunt o păpușă și mă cheamă Wonderland. De fapt nici eu nu știu cine sunt, tu nici atât. Sunt un accesoriu uitat în fundul sertarului. O cutie expirată de bomboane. O brățară de plastic. N-ai nevoie de mine decât pe distanță scurtă. Sunt o jucărie cu cheiță, o seringă, un plasture. For single use. For rent. Paperback. Second hand. Recycling art.
Ai impregnat tot aerul cu mirosul tău, ia-ți-l înapoi. N-am nevoie de bula ta de aer, o să-mi caut alta. Ce tot bîgui acolo? Nu înțeleg. N-am timp. Du-te acasă și fă-mi o schemă. Sau mai bine du-te de tot.
Cineva fumează lângă mine. Îmi place. Mă simt o țigară imensă pe jumătate fumată. Mă autorespir și scrumul cade lîngă mine. 5 minute și e de ajuns .Acum sunt pe jumătate cenușă. Tipul cu țigara pleacă dar rămâne fumul. Inhalez și atât. Am jurat că n-o să mă apuc niciodată.
Mama spune că toate hainele mele miros a formol. Sunt toată formolizată și nu-mi dau seama. Las urme de formol pe asfaltul încins. No problem, le spală ploaia rapid. Eu nu pot dura. Inocența nu durează niciodată. Inocența care mai are puțin și devine inocență jucată. Nu vreau... nu mă vreau așa.
Nu știu cum dar se adună petele. Și pe eticheta mea scrie mare Do Not Bleach. Nu scria asta pînă acum. Era simplu, aveam o gumă de șters și o sticluță verde cu buline roșii în care găseam tot ce trebuia ca să le fac să dispară. Acum nu mai am nimic. Acum sunt eu o sticluță verde. Folosită.
Now
my feet
don't touch
the ground

Placebo reloaded in Bucharest 21 Iunie 2009

Din cauza marii grozăvii care se cheama sesiune, nu sunt capabilă să scriu cronica acestui concert dar nu mă lasă inima să nu postez aici câteva mărturii ale grozavei cântări cu care maeştrii de la Placebo ne-au încântat ochii şi urechile timp de o oră şi 45 de minute.


Mulţimea transpirată şi agitată de la gazon B aşteptând declanşarea exploziei.














Mai era ceva până la ora 21:00 ...
Soare peste soare, încep să cânte exilaţii, pardon... Expatriate, tipii care au cântat în deschidere. Incolor, inodor, insipid. Plictisitor...


















Uof doamne... ce plictiseală... Habar n-am ce căuta puştiulică ăsta aici dar oricum era scos complet din alt film. Căsca încontinuu rezoând cu plictiseala mea de expatriaţii ăia care nu mai terminau.


















Şi o mostră de Expatriate care provin tocmai din Sidney Australia după cum au specificat. Mda.... go back go away go back boooooriiiiing

Băieţii rai de la sunete...


















 şi băieţii nebuni de la montaj...

Şi gata... intră băieţii meseriaşi în acţiune. Show în toată regula, sunet high quality , lumini , toată chestiunea bine pusă la punct. Prima piesă.. Kitty Litter de pe noul album Battle for the sun.



















" Coming up on Infra Red
There is no running that can hide you....'cause I can see in the dark "


















Efect de-a dreptul hipnotic. See you at the bitter end...

The end of the story... foarte tare concertul. Prestaţie ca la carte. No comment.

Letargie paralitică

Dimineața asta a fost al naibii de cețoasă pentru bietul meu creier. M-am trezit la 10: 30 după un contact abrupt cu podeaua și un vis cu multe coridoare. Imediat m-a copleșit starea aia cretină de lene paralitică și comoditate care mă caracterizeaza foarte rar, dar întotdeauna după o săptămână de iad. Si nu e în niciun caz ultima. S-a decretat alarmă pentru spirite agitate până pe 19 iulie. Și între doua săptămâni din astea oxigenarea creierului se face prin letargie. Holbat la tavan, daydreaming, povestioare și o droaie de aberații alergînd ca elefanții prin cutia craniană. Azi am fost idle pe messenger și offline pentru propria persoană. Azi am fost din nou Alice in Wonderland. Alergam după niște iepuri pe hol și nu prindeam niciunul. În febra care pândește medicina nu prea am timp să-mi pun întrebăr copilărești și uneori stupide despre lume. Așa că am facut-o azi. Sincer, viața asta de adult mi se pare foarte... fadă. O să-mi săriți la jugulară probabil. Cum? Atâtea distracții și oportunități, lucruri de descoperit și făcut, cariere, relații, competiție bla bla bla. Da, ok, foarte tare oameni buni dar nimic din toate astea nu se compară cu trăirile autentice pe care le poate avea un copil. ” Copil înseamnă să ai trăirile lui Edgar Allan Poe și să le exprimi într-un limbaj de duzină”. Toată nebunia vieții adulte este egală cu 0 pe lângă candoarea perpelxă a copilăriei. Alergăm și ne răsfirăm în toate părțile, căutăm tunele și ieșiri, ne luptăm unii cu alții, ne luăm la trântă fizic și intelectual pentru idealuri de consum imediat, ce mai, ne exterminăm reciproc. ” E groaznic să trăiești într-o lume în care numai primul contează”, a spus Robert Scott cînd a ajuns la Polul Sud și a văzut steagul înfipt de Amundsen. Are al naibii de mare dreptate. Pare că totul se rezumă la lupta pentru locul 1.În orice domeniu. Ceilalți pălesc, devin uniformi, individualitatea se pierde, mâinile se amestecă, ideile mor. În fine, aberez și eu ca să nu adorm. Deși mai bine aș face-o. Dar nu înainte de a trece din nou prin obsesia de săptămâna asta. Lustmord Immersion. O puteti vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=JdAg_bNoBGQ&feature=related . Nu-mi pot scoate din cap imaginile astea. Și nici sentimentul acut că trebuie căutat un alt mod de a fi. Oriunde dar nu aici și nu în felul ăsta. Azi m-am autoconsumat în această obsesie. Într-o stare banală și absurdă. Fără complicații și regrete . Poate doar sordide mustrări de conștiință radiind dinspre cursurile de biologie celulară. Dar se rezolvă... Azi am vrut să fiu de o letargie paralitică. Și am fost. Doar azi și e de ajuns.

Țipăt de marionetă

Mai am puțin și-ncep să bâjbâi lovită din plin
de frigurile de la șase
M-am lipit lent de covor și-mi plouă-n creier nu vreau decât
să mă înec în apa de la duș cu amintirea unor degete reci
plimbându-se fugar pe spatele gol
faianța miroase a pastile și a glicerină locuiesc
Într-un spital de afazici cu
pete de țigări și de bere peste tot
Mami mi-au rămas mici toate rochițele
Mami unde-ați îngropat-o pe Rebecca mîinile picioarele
și toate fragmentele micuțe de corp
care cădeau din ea încontinuu
Mami de ce capul ei atârnă singur și plîns
pe tija lungă și rece de metal ?
Fetițo ferește-te de omul cu părul portocaliu și
de tipii cu barbă din stația de autobuz
taci prefă-te fericită și normală
degeaba mami nu-mi va reuși niciodată
nu pot decât să rămân pentru totdeauna
o păpușă dezarticulată
cu un aer dement
cu o tijă lungă și rece de metal
în loc de șira spinării

20 de ani fără 10 secunde ( 17 aprilie 2009)

Doare puțin. N-avea cum să nu doară. Doare ca orice an în plus care trece prin tine. Ca o injecție scurtă. Ca un ser. Altă perdea de apă, alt obositor drum spre origini, alte pavilioane, alt coridor lăsat în urmă.
Proces straniu de maturizare. Foarte subversiv, n-am ce zice. Erai cineva și de-odată te trezești că vine brusc altcineva și îi ia locul. Îți ia locul. Îți ia locul în așa hal încât ajungi să nu te mai recunoști. Te uiți în oglindă și pui mâna pe telefon să chemi poliția să aresteze străinul din fața ta. Străinul intrat cu efracție în tine care nu e nimeni altcineva decât tot tu.
Dar maturizarea asta nu se face niciodată anunțată. Nu vine prin spatele tău și te bate pe umăr prietenește spunându-ți “Hei, sunt eu-l tău cel nou, e timpul să te pierzi în mine.” E șireată, subliminală. Intră în tine ușor, începănd cu vârful degetului mare de la picior, te ia prin surprindere când ajunge la genunchi, se varsă în vena poplitee, apoi mai sus, mai sus până la vena cavă și merge până la inimă căutănd cea mai bună cale de a ajunge la creier. Și o face întotdeauna. Nu contează pe unde o ia. O face înainte să te trezești tu la noua realitate, neștiind nici măcar dacă aia în care ai trăit înainte avea vreo vagă legătură cu ceea ce oamenii din juru tău numesc lumea reală.
Toate lucrurile care au fost făcute deși nu trebuia, toate lichidele vărsate pe haine, toată nebunia ieșirii dintr-o adolescență teribilă , toate astea și halatul alb, imaculat care le acoperă într-un văl al uitării. Toate lumânările de pe tort pe care ți-e frică să le numeri.Toți ani în care ți-ai trăit viața dormind. Nu mai poți spune decât la revedere lumii în care îți permiteai până la refuz să nu deosebești binele de rău, să fii inconștient, iresponsabil, irațional…Inocent. O lume în care făceau alții regulile pentru tine , care reguli îți permiteai cu mare grație să le încalci invocând preafericita naivitate. La naiba! Nu te mai crede nimeni, e prea târziu, ești prea mare. Nu mai poți spune decât Good bye baby blue și Hellcome nuștiucine. Da, nu știu cine naiba ești tu, care ai intrat în mine așa, pe nepusă masă. Din cauza ta mă văd făcând lucruri pe care habar n-aveam că aș putea vreodată să le fac, lucruri care nici măcar acum nu știu dacă sunt bune sau rele. Din cauza ta… din cauza mea.
“All the things sometimes I do, it isn’t me but someone else”
Oameni apar, dispar, trec pe lângă tine atingându-te ușor cu umerii lor grăbiți, cu hainele lor cotidiene, cu mințile lor ocupate. O bulă de aer și încă una și încă una. Suntem bule de aer unii pentru alții. Bule de aer pe care le schimbăm cînd se sparg trecem dintr-una într-alta pocnind din degete și aruncându-ne zâmbete provocatoare . Nu rămânem niciodată prea mult într-o bulă ferească sfântul… să nu cumva să ajungem să ne cunoaștem , să nu cumva să intrăm prea mult unul în altul. Încercăm cu disperare să ne umplem golurile din interior alergând nebunește unii după alții dar niciodată nu ne oprim. Smulgem ceva dintr-o bulă, ceva din alta și umplem golul cu superficialitate. Ca atunci când ți-e foame și bei o groază de apă , îți umpli stomacul și ai senzația că ai scăpat de foame. Dar ea e acolo, în vene, în inimă, în creier. Nu se va potoli niciodată, nu o vor potoli nici bulgării de pâmânt care vor cădea peste tine în câțiva ani. Nu pentru că rămân închise lagărele minții, cheile de la sufletul tău zac în continuare într-o cutie de conserve și acolo vor zăcea până cînd o să încetezi să alergi prin bulele de aer și de oameni. Oprește-te măcar o clipă tu… baby blue sau cine naiba ești. Ai să vezi că orizontul nu e format doar din bule de aer. Există și bule de săpun. Intră într-una și stai acolo. Nu mai alerga, mergi. Ai să vezi că bula de săpun are un orizont foarte interesant. Dement așa ca tine. Are și oameni cu mâini de care poți să te prinzi când o iei la vale în subteran. Și cluburi underground cu cărămizi pe care să le îmbrățișezi. Și aerul e mai cald, mai elastic. Atingerile mai moi, cuvintele mai clare. Și totul o va lua razna din nou. Ai alunecat pe o coajă de banană și ai luat în brațe podeaua. Praful de pe jos miroase a suc de mere. Lucrurile cad… în sus.
Lucrurile care se schimbă, se învechesc, se pătează. Apar urme și cicatrici. Degeaba speli hainele, podelele, cearceafurile, geamurile, petele vor rămâne în oasele tale și nu există detergenți care să le curețe. Degeaba te sperii, cu timpul or să apară din ce în ce mai multe, atât de multe încât nu vei mai putea să fugi de tine. Acum poți, e simplu, 2-3 pete nu spun mare lucru dar mai târziu nu vei mai putea. Și atunci o să începi să te minți. Tu pe tine să te autoînșeli, autoascunzi,autopăcălești. Toate astea ca să fugi de pete, să încerci să le pitești undeva, într-un colț al subconștientului priordial. Degeaba, o mică zbatere, suspine și câteva lacrimi pînă va crește iarba peste toate acestea. Peste toate petele,toate oasele, toate lucrurile, toate atingerile. Și nu va mai fi nevoie să autofugi de tine. O să crească atîta iarbă peste pete alea încât o să ajungi să te întrebi unde naiba ți-e corpul. Mâinile se afundă în ea căutându-te dar nu te mai găsești, nu te mai găsește nimeni , ai dispărut, ai murit. Tu și toate petele tale apăsătoare. Și peste toate acestea
va crește încet
iarba.
Am 20 de ani fără 10 secunde și tot anul ăsta o să am aceeași vârstă. Sunt un extraterestru ambulant aterizat aici sub formă general umană. Am o capacitate de existență general valabilă și o stare de confuzie general acceptată. Am căzut din rachetă fără parașută și sunt în procesul adunării mele de pe jos. Working in progress cu creierul cufundat în gel de electroforeză. Caut o bulă de săpun și am 20 de ani fără 10 secunde.

P.S.
Am ajuns din nou în alcatraz. Iisus o să moară azi, cum o face cu atâta măiestrie de 2000 de ani încoace. Acum moare pentru unii, săptămâna trecută a murit pentru alții. Naiba știe când moare de fapt sau dacă mai moare vreodată. S-au pierdut datele științific exacte. Nu știu ce m-a apucat. Abureală de alcatraz.
Multe multe cadouri, un tricou meseriaș cu mesaje subliminale, cadouri peste cadouri și mâine tort. Testament și Overkill dublați de Maiden. Pisicile așteaptă să fie hrănite. Ideile din postul trecut erau din autobuz. În alcatraz am primit o găleată cu apă în cap și nu mai am idei. Doar muzică în cap și în cameră, pendulez prin tot apartamentul ca un greiere beat obișnuit cu celula bucureșteană și gândacii de companie. Tare... am 20 de ani și mă mai doare încă un pic serul de azi dimineață. Dar îmi trece pînă diseară.Îmi trece cu muzică și pisici. Și ciocolată și cadouri.