Placebo reloaded in Bucharest 21 Iunie 2009

Din cauza marii grozăvii care se cheama sesiune, nu sunt capabilă să scriu cronica acestui concert dar nu mă lasă inima să nu postez aici câteva mărturii ale grozavei cântări cu care maeştrii de la Placebo ne-au încântat ochii şi urechile timp de o oră şi 45 de minute.


Mulţimea transpirată şi agitată de la gazon B aşteptând declanşarea exploziei.














Mai era ceva până la ora 21:00 ...
Soare peste soare, încep să cânte exilaţii, pardon... Expatriate, tipii care au cântat în deschidere. Incolor, inodor, insipid. Plictisitor...


















Uof doamne... ce plictiseală... Habar n-am ce căuta puştiulică ăsta aici dar oricum era scos complet din alt film. Căsca încontinuu rezoând cu plictiseala mea de expatriaţii ăia care nu mai terminau.


















Şi o mostră de Expatriate care provin tocmai din Sidney Australia după cum au specificat. Mda.... go back go away go back boooooriiiiing

Băieţii rai de la sunete...


















 şi băieţii nebuni de la montaj...

Şi gata... intră băieţii meseriaşi în acţiune. Show în toată regula, sunet high quality , lumini , toată chestiunea bine pusă la punct. Prima piesă.. Kitty Litter de pe noul album Battle for the sun.



















" Coming up on Infra Red
There is no running that can hide you....'cause I can see in the dark "


















Efect de-a dreptul hipnotic. See you at the bitter end...

The end of the story... foarte tare concertul. Prestaţie ca la carte. No comment.

Letargie paralitică

Dimineața asta a fost al naibii de cețoasă pentru bietul meu creier. M-am trezit la 10: 30 după un contact abrupt cu podeaua și un vis cu multe coridoare. Imediat m-a copleșit starea aia cretină de lene paralitică și comoditate care mă caracterizeaza foarte rar, dar întotdeauna după o săptămână de iad. Si nu e în niciun caz ultima. S-a decretat alarmă pentru spirite agitate până pe 19 iulie. Și între doua săptămâni din astea oxigenarea creierului se face prin letargie. Holbat la tavan, daydreaming, povestioare și o droaie de aberații alergînd ca elefanții prin cutia craniană. Azi am fost idle pe messenger și offline pentru propria persoană. Azi am fost din nou Alice in Wonderland. Alergam după niște iepuri pe hol și nu prindeam niciunul. În febra care pândește medicina nu prea am timp să-mi pun întrebăr copilărești și uneori stupide despre lume. Așa că am facut-o azi. Sincer, viața asta de adult mi se pare foarte... fadă. O să-mi săriți la jugulară probabil. Cum? Atâtea distracții și oportunități, lucruri de descoperit și făcut, cariere, relații, competiție bla bla bla. Da, ok, foarte tare oameni buni dar nimic din toate astea nu se compară cu trăirile autentice pe care le poate avea un copil. ” Copil înseamnă să ai trăirile lui Edgar Allan Poe și să le exprimi într-un limbaj de duzină”. Toată nebunia vieții adulte este egală cu 0 pe lângă candoarea perpelxă a copilăriei. Alergăm și ne răsfirăm în toate părțile, căutăm tunele și ieșiri, ne luptăm unii cu alții, ne luăm la trântă fizic și intelectual pentru idealuri de consum imediat, ce mai, ne exterminăm reciproc. ” E groaznic să trăiești într-o lume în care numai primul contează”, a spus Robert Scott cînd a ajuns la Polul Sud și a văzut steagul înfipt de Amundsen. Are al naibii de mare dreptate. Pare că totul se rezumă la lupta pentru locul 1.În orice domeniu. Ceilalți pălesc, devin uniformi, individualitatea se pierde, mâinile se amestecă, ideile mor. În fine, aberez și eu ca să nu adorm. Deși mai bine aș face-o. Dar nu înainte de a trece din nou prin obsesia de săptămâna asta. Lustmord Immersion. O puteti vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=JdAg_bNoBGQ&feature=related . Nu-mi pot scoate din cap imaginile astea. Și nici sentimentul acut că trebuie căutat un alt mod de a fi. Oriunde dar nu aici și nu în felul ăsta. Azi m-am autoconsumat în această obsesie. Într-o stare banală și absurdă. Fără complicații și regrete . Poate doar sordide mustrări de conștiință radiind dinspre cursurile de biologie celulară. Dar se rezolvă... Azi am vrut să fiu de o letargie paralitică. Și am fost. Doar azi și e de ajuns.

Țipăt de marionetă

Mai am puțin și-ncep să bâjbâi lovită din plin
de frigurile de la șase
M-am lipit lent de covor și-mi plouă-n creier nu vreau decât
să mă înec în apa de la duș cu amintirea unor degete reci
plimbându-se fugar pe spatele gol
faianța miroase a pastile și a glicerină locuiesc
Într-un spital de afazici cu
pete de țigări și de bere peste tot
Mami mi-au rămas mici toate rochițele
Mami unde-ați îngropat-o pe Rebecca mîinile picioarele
și toate fragmentele micuțe de corp
care cădeau din ea încontinuu
Mami de ce capul ei atârnă singur și plîns
pe tija lungă și rece de metal ?
Fetițo ferește-te de omul cu părul portocaliu și
de tipii cu barbă din stația de autobuz
taci prefă-te fericită și normală
degeaba mami nu-mi va reuși niciodată
nu pot decât să rămân pentru totdeauna
o păpușă dezarticulată
cu un aer dement
cu o tijă lungă și rece de metal
în loc de șira spinării

20 de ani fără 10 secunde ( 17 aprilie 2009)

Doare puțin. N-avea cum să nu doară. Doare ca orice an în plus care trece prin tine. Ca o injecție scurtă. Ca un ser. Altă perdea de apă, alt obositor drum spre origini, alte pavilioane, alt coridor lăsat în urmă.
Proces straniu de maturizare. Foarte subversiv, n-am ce zice. Erai cineva și de-odată te trezești că vine brusc altcineva și îi ia locul. Îți ia locul. Îți ia locul în așa hal încât ajungi să nu te mai recunoști. Te uiți în oglindă și pui mâna pe telefon să chemi poliția să aresteze străinul din fața ta. Străinul intrat cu efracție în tine care nu e nimeni altcineva decât tot tu.
Dar maturizarea asta nu se face niciodată anunțată. Nu vine prin spatele tău și te bate pe umăr prietenește spunându-ți “Hei, sunt eu-l tău cel nou, e timpul să te pierzi în mine.” E șireată, subliminală. Intră în tine ușor, începănd cu vârful degetului mare de la picior, te ia prin surprindere când ajunge la genunchi, se varsă în vena poplitee, apoi mai sus, mai sus până la vena cavă și merge până la inimă căutănd cea mai bună cale de a ajunge la creier. Și o face întotdeauna. Nu contează pe unde o ia. O face înainte să te trezești tu la noua realitate, neștiind nici măcar dacă aia în care ai trăit înainte avea vreo vagă legătură cu ceea ce oamenii din juru tău numesc lumea reală.
Toate lucrurile care au fost făcute deși nu trebuia, toate lichidele vărsate pe haine, toată nebunia ieșirii dintr-o adolescență teribilă , toate astea și halatul alb, imaculat care le acoperă într-un văl al uitării. Toate lumânările de pe tort pe care ți-e frică să le numeri.Toți ani în care ți-ai trăit viața dormind. Nu mai poți spune decât la revedere lumii în care îți permiteai până la refuz să nu deosebești binele de rău, să fii inconștient, iresponsabil, irațional…Inocent. O lume în care făceau alții regulile pentru tine , care reguli îți permiteai cu mare grație să le încalci invocând preafericita naivitate. La naiba! Nu te mai crede nimeni, e prea târziu, ești prea mare. Nu mai poți spune decât Good bye baby blue și Hellcome nuștiucine. Da, nu știu cine naiba ești tu, care ai intrat în mine așa, pe nepusă masă. Din cauza ta mă văd făcând lucruri pe care habar n-aveam că aș putea vreodată să le fac, lucruri care nici măcar acum nu știu dacă sunt bune sau rele. Din cauza ta… din cauza mea.
“All the things sometimes I do, it isn’t me but someone else”
Oameni apar, dispar, trec pe lângă tine atingându-te ușor cu umerii lor grăbiți, cu hainele lor cotidiene, cu mințile lor ocupate. O bulă de aer și încă una și încă una. Suntem bule de aer unii pentru alții. Bule de aer pe care le schimbăm cînd se sparg trecem dintr-una într-alta pocnind din degete și aruncându-ne zâmbete provocatoare . Nu rămânem niciodată prea mult într-o bulă ferească sfântul… să nu cumva să ajungem să ne cunoaștem , să nu cumva să intrăm prea mult unul în altul. Încercăm cu disperare să ne umplem golurile din interior alergând nebunește unii după alții dar niciodată nu ne oprim. Smulgem ceva dintr-o bulă, ceva din alta și umplem golul cu superficialitate. Ca atunci când ți-e foame și bei o groază de apă , îți umpli stomacul și ai senzația că ai scăpat de foame. Dar ea e acolo, în vene, în inimă, în creier. Nu se va potoli niciodată, nu o vor potoli nici bulgării de pâmânt care vor cădea peste tine în câțiva ani. Nu pentru că rămân închise lagărele minții, cheile de la sufletul tău zac în continuare într-o cutie de conserve și acolo vor zăcea până cînd o să încetezi să alergi prin bulele de aer și de oameni. Oprește-te măcar o clipă tu… baby blue sau cine naiba ești. Ai să vezi că orizontul nu e format doar din bule de aer. Există și bule de săpun. Intră într-una și stai acolo. Nu mai alerga, mergi. Ai să vezi că bula de săpun are un orizont foarte interesant. Dement așa ca tine. Are și oameni cu mâini de care poți să te prinzi când o iei la vale în subteran. Și cluburi underground cu cărămizi pe care să le îmbrățișezi. Și aerul e mai cald, mai elastic. Atingerile mai moi, cuvintele mai clare. Și totul o va lua razna din nou. Ai alunecat pe o coajă de banană și ai luat în brațe podeaua. Praful de pe jos miroase a suc de mere. Lucrurile cad… în sus.
Lucrurile care se schimbă, se învechesc, se pătează. Apar urme și cicatrici. Degeaba speli hainele, podelele, cearceafurile, geamurile, petele vor rămâne în oasele tale și nu există detergenți care să le curețe. Degeaba te sperii, cu timpul or să apară din ce în ce mai multe, atât de multe încât nu vei mai putea să fugi de tine. Acum poți, e simplu, 2-3 pete nu spun mare lucru dar mai târziu nu vei mai putea. Și atunci o să începi să te minți. Tu pe tine să te autoînșeli, autoascunzi,autopăcălești. Toate astea ca să fugi de pete, să încerci să le pitești undeva, într-un colț al subconștientului priordial. Degeaba, o mică zbatere, suspine și câteva lacrimi pînă va crește iarba peste toate acestea. Peste toate petele,toate oasele, toate lucrurile, toate atingerile. Și nu va mai fi nevoie să autofugi de tine. O să crească atîta iarbă peste pete alea încât o să ajungi să te întrebi unde naiba ți-e corpul. Mâinile se afundă în ea căutându-te dar nu te mai găsești, nu te mai găsește nimeni , ai dispărut, ai murit. Tu și toate petele tale apăsătoare. Și peste toate acestea
va crește încet
iarba.
Am 20 de ani fără 10 secunde și tot anul ăsta o să am aceeași vârstă. Sunt un extraterestru ambulant aterizat aici sub formă general umană. Am o capacitate de existență general valabilă și o stare de confuzie general acceptată. Am căzut din rachetă fără parașută și sunt în procesul adunării mele de pe jos. Working in progress cu creierul cufundat în gel de electroforeză. Caut o bulă de săpun și am 20 de ani fără 10 secunde.

P.S.
Am ajuns din nou în alcatraz. Iisus o să moară azi, cum o face cu atâta măiestrie de 2000 de ani încoace. Acum moare pentru unii, săptămâna trecută a murit pentru alții. Naiba știe când moare de fapt sau dacă mai moare vreodată. S-au pierdut datele științific exacte. Nu știu ce m-a apucat. Abureală de alcatraz.
Multe multe cadouri, un tricou meseriaș cu mesaje subliminale, cadouri peste cadouri și mâine tort. Testament și Overkill dublați de Maiden. Pisicile așteaptă să fie hrănite. Ideile din postul trecut erau din autobuz. În alcatraz am primit o găleată cu apă în cap și nu mai am idei. Doar muzică în cap și în cameră, pendulez prin tot apartamentul ca un greiere beat obișnuit cu celula bucureșteană și gândacii de companie. Tare... am 20 de ani și mă mai doare încă un pic serul de azi dimineață. Dar îmi trece pînă diseară.Îmi trece cu muzică și pisici. Și ciocolată și cadouri.

Prea multă ceață, prea târziu

Dimineață anemică,lapte rece și cereale, duș cu ceață și o pată de cacao pe tricou. A foat prea tare muzica, prea mare zgomotul, prea multă frica, prea exagerată ruperea în doua a cerului plin de frig. Am o inimă de gheață crăpată, un picior în afara borcanului de sticlă, un deget afară din celulă, ochii pierduți printre gratii. Doar un pas afară și deja e prea mult. Prea multă frică, prea mult întuneric, prea mult necunoscut, prea multă zbatere. Prea multă lipsă de afecțiune,prea multe lacrimi, prea multă disperare. Prea multă astenie de primăvară. Prea mult soare, prea multă lume, prea multă mizerie, prea multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple. Prea multă minciună în spatele fețelor angelice și a halatelor albe, imaculate. Răceală și nimic mai mult. Suflete care se tăvălesc zadarnic în mocirlă. Suflete murdare care nu merită atâta soare.
Prea multă vorbărie, prea mult sînge anemic, prea multă singurătate aiurea. Prea mult aiurea, prea mult eu.
Eu urc scările. Eu urc scările și agit mâinile căutând o mână de ajutor. Dar nu e nimeni, nu va fi niciodată nimeni pe scările astea, în nelumina asta.
Mă simt al naibii de ireală, parcă m-am desprins de mine și nu mai exist. Mă mir că mai sunt vizibilă din moment ce mintea mea blocată nu poate găsi nicio dovadă care să certifice faptul că mă aflu pe podea, cu măinile alergând aberant pe o tastatură. Nu îmi aparțin, nu mă recunosc, nu îmi găsesc nicăieri nici cel mai mic grad de apartenență.
O pată de cerneală și o carte. 5 pixuri, un atlas de anatomie și un creier amorțit. 100 pagini, 7 zile, 2 lucrări. Niciun poem, o ușă trântită, eu. Halate albe, imaculate, o mască de oxigen și brațe larg deschise așteptănd să îmbrățișeze ceva, orice, pe oricine. Un roman scris pur și simplu, oricum, oricînd, oriunde. Mintea mea citită ca o carte, ca o succesiune de procese biochimice.
Un joc dea baba-oarba în ceață. Nu pot fi găsită, nu sunt de-aici, nu sunt de-aici. Mânile mele caută alte mâini de care să se sprijine. Brațele mele caută altele cu care să se ancoreze în iluzia asta de planetă, în soarele ăsta prea mult, prea mare, prea liber. Măinile mele caută mâinile care să dezlege sforile să spargă borcanul de sticlă și să rupă gratiile. Măinie mele caută și se caută,dar nu găsesc decât un perete alb imaculat care se vrea murdărit cu pete de sânge și stropi de suferință.Mâinile mele s-au săturat de izolare. Măinile mele caută alte mâini. Nu le găsesc. E prea întuneric. E prea târziu.

Nimic altceva decât altceva

Îmi târăsc picioarele afară din laboratorul aseptic, las urme de panică pe gresie și o dâră de psihedelism în urma mea. Pastilele de azi dimineață m-au electrizat, m-au agitat, m-au făcut să tremur. O injecție cu narcotice, o eprubetă plină cu taliu, un pahar de acid clorhidric băut pe jumătate, o pată de morfină pe covor.Frică, multă frică un corp plin de frică și fluturi care zboară prin serul și apatia injecției de la urgențe. Nicio idee de poem nici măcar în metrou, nici măcar în soarele anemic de azi. Alerg al naibii de repede pe drumul ăsta care se sfârșește de fiecare dată prea repede. Nu, nu vreau să se termine, nu vreau, vreau o stradă pustie, goală, plină de lumină numai a mea pe care să alerg încontinuu și să nu mă opresc niciodată. Îmi plac coridoarele întunecate și interminabile, tunelurile pe care le sapi singur cu mâinile tale, tunelul acela întunecat și singuratic al lui Sabatto la capătul căruia nu era nicio lumină. Rareori există lumină, trebuie să ți-o fabrici singur, cu propriile vise și iluzii. Aici în realitatea de dincolo, în lumea din spatele lumii din care vin eu luminează un bec anemic, care mai face scurtcircuit și trebuie să mă urc pe o scară șubredă să-l repar. N-am echilibru, mă clatin, cad, adaug vânătăi la colecție dar până la urmă reușesc să aprind deficiența aia de bec. Mă joc cu focul, merg chiorâș cu lanterna, mâ izbesc cu coatele de pereți și cu fruntea de tavan.
Cu un picior într-o lume și unul în alta. Un creier plin de ceață. Un coridor lung, întunecat , cu rare flash-uri de lumină,mii de uși încuiate de o parte și de alta,îmi rup mâinile încercând toate clanțele și bătând cu disperare la toate ușile dar nu, nu va deschide nimeni niciodată pentru că aici nu există oameni, doar tăcere aseptică și fețe cu obraji disecați, ochi apoși, cadavre care arată ca niște păpuși mari și urâte dizlocate și arse. Păpuși cu membrele dezarticulate, păpuși atârnate de sfori în spatele ușii. Mici monștri cu privirea fixă și pielea jumulită, sângele coagulat pe podea și guri larg deschise aspirând vântul plin de angoasă care bubuie în fereastra uitată deschisă de păzitoarea de cadavre.
Un cap se rostogolește în parc , printre bănci, printre cerșetori. Printre gunoaie continui să alerg pe drumul nesfârșit pe care mi l-am ales, set și reset am un buton în coloana vertebrală și niște sfori de ghidaj. Cip-uri robotice, privire infraroșie, control teleghidat. M-am izbit de zid, reflex nociceptiv, fac cale întoarsă, calc peste un craniu și o iau din nou la fugă.
Trezește-te, trezește-te tu care zaci pe jos în tunelul ăsta nesfârșit. Nu ești un craniu și nici o păpușă moartă sau oarbă. 2 ochi, 4 membre, un corp astazic dar funcțional. A freak in the slideshow but a human being.Dau de mine, mă izbesc de mine, mă trezesc de mine, mă tremur de mine,mă agit de mine, mă tai de mine, dau peste mine și mă pun la zid tot pe mine. Eu și cu mine avem o discuție foarte interesantă. Eu din lumea asta și cu mine din lumea cealaltă. Deficiența motorie ereditară din lumea asta și aberația cromozomială din lumea ailaltă. 1000 de eu și 1000 de mine care țipă în întuneric. Heeeeeeeeeeeeeei. Wake up! Un pumn în nas, un glonț în spate, un urlet în noapte și s-a resetat sistemul. Un parc mare și gol, un clown care plânge într-un colț, un clown cu privirea căzută din stele și părul ars de focul cu care s-a jucat. O bomboană pe jumătate mâncată, o pastilă de prozac, 3 seringi folosite, flacoane pline cu sânge albastru. Agitație moleculară, mișcare browniană a particulelor umane într-o nebunie de hipermarket.
Smoke on the water, smoke in the brain. Un acord uitat de chitară. O minte cu 1000 de intesecții neuronale și niciun indicator rutier. O minte pierdută într-o altă minte care nu o cunoaște și nici recunoaște. O pată albastră pe tavan. Întunericul din cap și din ochii mai negri ca niciodată. Privire fixă, pierdută pe cele 7 cărări cu neuroni căzuți la datorie, bătuți de serul din eprubetele sterilizate și pline cu reactivii netestați și necunoscuți. Da, o mare necunoscută. O mare de întuneric.
Niciodată nu vor înceta să mă fascineze plăcuțele pe care scrie mare și verde EXIT. A way to exit... another way to exit. Another way to exit anywhere but not here...another way to exit in a deeper sleep.
"Poți fi trădat în somn. Lumea întreagă se poate răsturna în timp ce tu visezi fluturi. Du-te să dormi, este prea mult întuneric, este prea multă gheață, este prea târziu. " Alice Hoffman

Scoaterea inocenței din coșul de gunoi

Din nou pierd timpul în felul meu complet iresponsabil și delăsător, stare care mă apucă de fiecare dată după un examen. Mă uit la tavan și îmi imaginez că vine un avion și mă ia din nebunia prezentă. Vreau să plec oriunde, în orice loc fără nicio legătura cu realitatea asta mizeră și ipocrită. Vise idioate și copilărești,nu-i așa? Ei bine, lumea asta plină de adulți maturi și responsabili nu mă caracterizează. Nu pe mine care mă simt ca un copil de 5 ani pierdut într-un amalgam de oameni mari, ocupați,programați, automați, mașinalizați, eficientizați. Mă lovesc de ei peste tot în goana lor nebună către ce? Autorealizare sau autoprofit? Autodisciplinare pentru autonomie și atotputernicie de cartier, realizări mărețe și călcări în picioare, lins de pantofi și complimente slinoase, orgolii împărțite unanim ca palmele date la beție. O lume în care inocența n-are ce căuta. O lume în care din contră, inocența e lucrul cel mai de evitat, aruncat, terfelit, scos cu forța din structura de bază a oricărei persoane și tăvălit în noroi. Și eventual călcat în picioare. Ca bonus de fidelitate. O lume în care copiii se nasc adulți, copii cu o copilărie ipocrită, duplicitară care pendulează între farduri și păpuși, perversitate și mașinuțe. O lume în care copiii învață să mintă cu o seninătate teribilă pe chip, copii tehnologizați, eficientizați ca și părinții lor, genii captive, capricioase, ipocrite , interesate care ascund toate astea sub masca verde pal a inocenței ratate.
O lume pe care o urăsc. O lume în care nu mă regăsesc. O lume în care toți încearcă să mănînce felia de tort a celorlalți, ceea ce e imposibil, am mai spus-o în alt post.
Am luat-o la fugă prin soarele teribil de soare, cu raze de lumină și balonașe de săpun alergînd după mine prin Cișmigiu. Am luat-o la fugă încercând să salvez inocența și s-o recuperez din coșul de gunoi. Inocența acelei copilării magnifice și Încoronate după care plângea Cioran. Inocența la care nu pot să renunț orice ar încerca oamenii ăștia să facă din mine. Oricât ar încerca să mă atragă în lumea lor provocatoare și automată, plină de ipocrizie, orgolii și perversități eu rămân copilul care se plimba cu rolele acum 10 ani prin Cișmigiul în care alerg eu acum făcând balonașe de săpun. Întotdeauna a trebuit să-mi fabric o lume. Un sistem de vise și iluzii, o realitate paralelă. O lume departe departe de tot , o lume a minții mele care comuncă larg închis cu lumea asta a oamenilor mari și grăbiți. Cineva țipă. Cineva din mintea mea țipă. Copilul din mintea mea țipă în poeme către lumea asta care nu e a mea,nu a fost niciodată a mea și nici n-o să fie. O lume care aruncă inocența la coșul de gunoi pentru mine nu e lume, ci o matrice stupidă, un pilot automat, un cerc vicios, o avalanșă de noroi în anticamera morții.
Alerg. Nu vreau să las pe nimeni să mă prindă. Mă simt teribil de bine în mintea mea de copil de 5 ani. În mintea mea care face orice pentru a conserva inocența . În mintea mea cu pereți adiabatici. Mă joc cu omuleții din lună. Mâncăm ciocolată și facem mizerie. De-asta are luna atîtea pete. Pentru că eu și niște omuleți iresponsabili și copilăroși, împreună cu marmotele de la Milka ne facem de cap. Niște copii fac baloane de săpun. Acolo pe lună. Acolo în mintea mea cu pereți adiabatici, total disparată de lumea asta ipocrită, cu mii și mii de măști care mai de care mai înspăimăntătoare. Acolo în mintea mea de copil de 5 ani. Acolo în mintea mea unde orice e posibil și copilăria se joacă în voie. Acolo unde adulții n-au ce căuta.