Impotriva scolii... cu spume!

M-au zapacit de tot scandalurile televizate si certurile permanente intre profesorii care cer in continuu majorari de salariu si guvernarea care se tot invarte in jurul cozii si nu rezolva situatia mizerabila in care se afla invatamantul actual. Intr-o scrisoare a unui profesor catre primul ministru publicata pe site-ul "Cuvantul" mai demult se spunea asa: dascalul roman ” nu a primit niciodata… loviturile denigratoare ca in cei 18 ani post –revolutionari si niciodata n-a fost mai defaimat, sfidat, injosit si batjocorit ca in timpul ultimei guvernari. ” Deci, atac asupra natiunii si guvernarii. Intr-adevar, guvernul nu isi tine niciodata promisiunile si natiunea e vesnic nerecunoscatoare dar, dascalul roman ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte sa ceara a n-a majorare de salariu. De ce?
Pentru ca in scoala in care am invatat eu pana anul asta ( “colegiu” cu vechime si asa-zisa reputatie) dascalul roman este cel care : vine la scoala pentru a freca menta, intra la ora cu 10 minute dupa ce se suna si iese cu 5 minute mai devreme, petrece 30 de minute din ora citind ziarul sau apostrofand elevii, preda o jumatate de lectie in timp ce vorbeste la telefon si a doua jumatate in timp ce mananca gogoasa adusa de elevul de serviciu, foarte des pretinde ca are inspectie sau sedinta si se sustrage voit de la ora, colectioneaza disperat diplomele elevilor in dosare pentru salariul de merit, comenteaza politica externa in timpul tezelor, spune glume fara perdea in timp ce da note, asteapta spaga inainte de examene, da la randul lui spaga pentru teza de doctorat pe care a copiat-o din articole interbelice, face meditatii cu carul si nimic la ora, da note proaste celor care nu se prezinta la orele suplimentare de acasa, si lista poate continua la nesfarsit.
De acord, nimeni nu e perfect dar se pare ca dascalul roman nu a invatat inca ce inseamna mustrarile de constinta intrucat cerintele acestuia cresc din ce in ce mai mult, salariul de profesor a depasit demult salariul unui medic rezident si tinde amenintator spre salariul unui chirurg iar veniturile suplimentare din meditatii sunt in panta ascendenta.
Nu mi-o luati in nume de rau dar la scoala eram pusa la zid daca aveam o parere contrara profesorului. Asa ca, o sa o spun aici.
Am obosit sa ma lupt cu morile de vant. In 12 ani de studiu la Penitenciarul Educational dascalii romani n-au facut decat anihileze si ultima bruma de creativitate pe care o mai aveam, sa ne aduca la stadiul de papagali cu o memorie de molusca, sa ne adanceasca intr-o crasa mediocritate si sa ne transforme intr-o masa de oameni usor de manipulat. In nici un caz nu au pastrat in noi “valorile traditionale ale neamului” dupa cum se pomeneste in scrisoarea de milogeala catre premier, ci din contra le-au eutanasiat.
Analogia pe care o fac profesorii actuali cu generatia de dascali din perioada interbelica imi da fiori reci, niciodata nu a existat o prapastie mai mare intre cele doua generatii ca in momentul de fata. Dascalul de acum nu mi-a facut nici un moment impresia ca “este consecvent in afirmatiile sale” sau ca “nu isi cerseste bruma de salariu” (citat din scrisoare) ci din contra… o face cu ardoare.
Sindicatele din invatamant nu fac decat sa ceara fonduri si salarii in timp ce calitatea educatiei scade pe zi ce trece. Ca nivel de pregatire fata de tarile europene suntem clar sub nivelul gropii Marianelor ( sub 11 000 m) . Desigur, scoala se lauda cu reusite la olimpiade internationale si studenti in strainatate dar de elevul de nivel mediu, cel care isi toceste baschetii si ghiozdanul in fiecare zi de la scoala pana acasa fara sa mai inteleaga nimic din ce se preda sau se vorbeste acolo ii mai pasa cuiva? De efectul pe care il au nenumaratele reforme si schimbari :e xamene, teze unice asupra elevului absolut normal, nu genial ii mai intereseaza pe domnii profesori?
La bac se copiaza de ani de zile din ce in ce mai abitir acum, de cand cu cele 100 de variante rezolvarte in tot felul de carticele si culegeri. Supraveghetorii se fac ca nu vad, copiii vor sa-si ia diploma si inspectoratul se lauda cu promovabilitate record. Dar ajunsi in lumea reala, fostii copisti habar n-au sa scrie o cerere sau sa comenteze un articol de ziar. Ii pasa cuiva? Nu. Noi vrem salarii, noi vrem salarii, n-avem bani, suntem vai de capul nostru ne urla dascalii.Da, inteleg ca sunt, doar de-asta sunt nevoiti sa faca meditatii si sa stoarca elevii zilnic de bani neimpozabili. Saracii... ar trebui sa le ducem in fiecare zi niscaiva paine si o cana de ceai ca nu mai au nici ce sa le dea copiilor sa manance...
De acord ca tot vor salarii, merite, bonuri, cupoane si mai stiu eu ce. N-am nimic impotriva. Dar atata timp cat invatamantul romanesc va fi la pamant si din scoala iesi de 1000 de ori mai prost decat ai intrat voi fi impotriva sistemului cu toate armele incarcate. Profii si ministerul au mainile murdare rau de tot. Si n-au suficient sapun. Pai ar trebui sa le majoram salariile ca sa poata sa-si cumpere, nu?
Insa nu generalizez.Exista si dascali care isi fac datoria cu prisosinta si pentru acestia am toata stima. Cei care intr-adevar constituie modele demne de urmat pentru elevi au ramas insa foarte putini.
As putea continua expunerea la nesfarsit dar nu are sens sa va plictisesc si mai tare. Pot doar sa mai adaug ca,nici in privinta culturii majoritatea dascalilor romani nu stau chiar chiar atat de bine precum se crede. De exemplu,fosta mea profesoara de istorie declara ca “Alexandru Ioan Cuza a fost ucis de legionari in 1859″ si o alta fosta profesoara de romana nu a auzit de existenta revistei “Romania Literara” , nici de existenta revistei “Cuvantul”. Ce parere aveti de asta?

No country for old dreams

Lumea nu mai are nevoie de visatori. Si nici nu mai ai de ce sa visezi in plin capitalism cand te gandesti ca nu mai ai decat 2 lei in buzunar pentru painea de diseara. Mi-am dat seama de multe vara asta, de faptul ca eram intr-un hal fara de hal de copil visand ca pot sa fug undeva, unde sa nu ma mai atinga rautatile omenirii asteia care ma tot calca in picioare. Total gresit. Nu pot trai intr-o izolare completa, sunt ca Diogene care s-a ascuns in butoi in mijlocul pietei publice. Stau si ma holbez la lume sperand ca lor nu le pasa de mine si nu iau in seama prezenta mea. Eram sub un clopot de sticla. Dar clopotul s-a crapat, apoi au inceput sa dispara bucati din el, a inceput sa intre frigul, sa ma ajunga sagetile lor otravitoare la care nu puteam sa raspund. Si nu pot nici acum.
Trebuie sa imi activez scutul anti-racheta si bagajul de expresii de contraatac. Adio America, Nobel si cercetari avansate... Hellcome to the real world, all my old dreams are broken in pieces. Am calcat peste cioburile lor cazute din avion odata cu mine. Chestiunile abstracte si visele fantasmagorice nu isi mai au locul intre coltii de rechin ai trotuarelor bucurestene. S-a zis cu sferele savante si societatile stiintifice la care visam mai demult. Au fost strivite ca niste sardele in RATB intre Pantelimon si Rahovei.
M-au ametit reclamele si problemele lumesti ale tuturor. Dar se pare ca asta e lumea reala. Nu stiu daca voi putea vreodata sa ma conformez fara sa mai am o farama de speranta ca va fi posibil s-o iau la sanatoasa spre alte zone ferite de intemperii. Existenta nu se mentine doar cu biblioteci imense si mega hugs desi le-as prefera pe astea doua in loc de orice altceva...
Stiu, sunt naiva si spun numai aiureli. Dar asa ma si simt, dezechilibrata, confuza, in continua cadere si ameteala." I have become comfortably numb" cum spuneau Pink Floyd. RIP Richard Wright :(
Nu mai am nimic de zis in momentul asta, mi-au inghetat mainile pe tastatura. A fost al naibii de frig in pestera azi. Alcatrazul s-a intrecut pe sine la elaborarea celui mai deprimant peisaj de toamna posibil. De-asta imi place mie toamna aici. Nu iti lipseste niciodata confortul de a fi trist tot timpul. Si nici sentimentul ca orice ai face, din gaura asta neagra nu vei iesi niciodata. Adica sentimentul desertaciunii. Dar tot trebuie sa plec.Sa ies din iadul asta si sa intru in altul mai mare.Poate pentru ca e mai mare s-or gasi si ceva supape de purgatoriu prin el. Numai ca frigul si depresia din vagauna mi-au intrat pana in maduva oaselor. Dar dupa cum am spus.. the old dreams are broken. Deci... Hellcome to the real world!

Fereastra e deschisa, as putea sa sar

Am ajuns din nou în văgăuna Alcatraz după câteva zile pline de peripeţii şi surprize (plăcute, spre marea mea surprindere). Am luat premiul 1 pentru poezia „Monstrocelul” la Licart. A fost ceva la care chiar nu mă aşteptam, toţi care au participat la poezie au fost foarte buni şi nu mă gândeam că juriul mă va alege tocmai pe mine. Am avut vreo doua zile acea „strange feeling of being just happy” care a dispărut rapid odată cu reintrarea în orăşelul penitenciar. Da, era tare ciudat să ma simt şi eu happy şi lipsită de griji întrucât anxietatea şi agitaţia continuă sunt stările mele normale de a fi. Normale? Cred că mai bine spuneam patologice.

In the end... înapoi în orăşelul unde „se nasc cu depresia în oase poeţi aspriţi înainte de vreme” vorba doamnei Constanţa Buzea. Ieri a plouat al naibii de tare şi acum e al naibii de frig. There are no crowds in the street and no sun. Ador luna septembrie. Rareori e prea frig sau prea cald. E un climat perfect pentru supravieţuirea viermilor fosforescenţi şi a moluştelor bete. Şi nici nu te bate soarele în cap.
Ieri am fost la penitenciarul educaţional cu foştii colegi s-o vedem pe dirigă. Eram cu ei şi nu eram cu ei. Nu ştiu dacă am fost vreodată „de-a lor” . Şcoala a fost întotdeauna pentru mine un iad, abia aşteptam o nouă ocazie să dorm la ore sau măcar să ies la tablă ca să nu mă mai plictisesc atât. Toţi profii încă mi se par nişte balauri dar nu din ăia care scot flăcări pe nas ci din ăia care dorm liniştiţi în peştera lor sforăind. Le iese fum pe nări şi trebuie să umbli în vârful picioarelor pe lângă ei pentru că dacă îi trezeşti din somn e jale. Se poate declanşa un incendiu.
Mă simt cam aiurea. Îmi sună continuu în cap versurile lui Kobain „ I’m too busy acting like I’m not naive”. E adevărat. Sunt al naibii de naivă şi al naibii de copil.
Mă bucur că am crescut fără calculator şi net. Aşa am învăţat să nu mă plictisesc decât foarte greu. Dar acum mi-e şi mai greu să mă adaptez într-o lume în care gradul de adorabilitate al copiilor scade direct proporţional cu dezvoltarea tehnologiei. Puştii s-au modernizat teribil şi acum calculează valoarea unui om după câte sute de euro valorează ţoalele de pe el. Sunt dezinvolţi, siguri pe ei, au întotdeauna dreptate, ferească sfântul să-i contrazici. Mă simt al naibii de prost în compania lor. Nu ştiu să abordez subiectele lor sofisticate de discuţie şi nici să am acea teribilă încredere în propria persoană pe care reuşesc ei să o aibă. Sunt naivă şi nesigură. Parcă am căzut din avion fără paraşută şi acum trebuie să-mi adun rămăşiţele de pe jos. Nu pot să mimez ipocrizia şi nici să fac promisiuni false. Nu pot să îmi fac vacanţa în străinătate nici să ma îmbrac de la Levi’s. Nu mi se pare nimic greşit în asta dar de fiecare dată când intru în cercul lor mă izbesc de superioritatea cu care îşi afişează noile achiziţii de marcă în faţa mea.Am impresia că sunt o jucărie în mâinile lumii ăsteia care mă păcăleşte şi mă învârte după placul ei. Şi un pansament. De fiecare dată când cineva are nevoie de mine încerc să-i sar în ajutor. După ce-şi primeşte porţia nici măcar nu mă mai salută pe stradă. Încetez să exist. Exact ca un plasture pe care îl arunci la gunoi după folosire. Dar tot nu mă învăţ minte. Îmi place să ajut oamenii. Îmi place să simt că ma pot face şi eu utilă la ceva şi nu fac umbră pământului degeaba. E şi ăsta un motiv pentru care m-am dus la medicină. În spital toţi au nevoie de tine. Ajuţi pe cineva, se face bine, treci la următorul. Nu se termină niciodată. Acolo nu voi mai fi un plasture de unică folosinţă ci un pansament refolosibil. Poate chiar o grefă de piele permanentă.
N-am nevoie de lumea lor strălucitoare, plină de reclame, afişe şi neoane orbitoare. Am nevoie de oameni în sine. De interacţiunea cu persoana, nu cu hainele Armani şi laptop-ul Apple. Lucrurile sunt al naibii de simple dar nu pricep de ce pare totul atât de complicat. De ce nu putem să interacţionăm deschis şi sincer fără atâtea tertipuri şi chichiţe. Fără atâta teatru şi îngâmfare.
Mi-e frică. În lumea asta rea trebuie să mă arunc eu de la 1 octombrie. Nu ştiu cum voi reuşi să supravieţuiesc având în vedere naivitatea mea patologică. Până acum am supravieţuit inchizându-mă în bibliotecă şi având relaţii amiabile şi diplomatice cu toată puştimea de mai sus. Dar toate astea nu pot dura. Cred că mi-ar trebui nişte mănuşi de box. Eventual şi un scut anti-rachetă. Da ştiu, mi-e al naibii de frică.
Gata, termin pentru că m-am săturat şi eu de trăncăneala asta fără rost pe care oricum n-o va citi nimeni.
Acum nu vreau decât un mega hug. Şi mai Iron Maiden pe fundal. Dar şi hug-ul a devenit o mare problemă. Despre asta.... poate altă dată.

Cum punem poezia noastra la treaba?

Aceasta este întrebarea pe care ne-o va adresa Răzvan Ţupa la atelierul Licart din 11 septembrie. „ A pune poezia la treabă” înseamnă aici a o face mai atractiva şi mai accesibila pentru publicul larg. Da, lucrurile nu stau deloc bine. Dacă am ajuns in stadiul de a încerca prin toate mijloacele să atragem publicul către poezie atunci e grav.
Practic, în România publicul iubitor de poezie este extrem de restrâns şi se restrânge tot mai mult pe zi ce trece. Majoritatea sunt diletanţi, din care recunosc că fac si eu parte. Populaţia nu mai are nevoie de versuri şi poeţi visători. No country for poets, asta e clar.
Nu se mai omoară prea multi cu cititul poeziei ci se preferă romane facile care pot fi uşor de înteles şi citit oriunde : în metrou, autobuz , avion, tramvai etc. Suntem într-o continuă grabă şi mişcare iluzorii create de dezvoltarea permanenta a tehnologiei. După opt ore obositoare la serviciu în faţa calculatorului, după ce ai schimbat 3 autobuze şi două metrouri, după o coadă infernală la supermarket ce faci? Ajungi acasă şi dormitezi în faţa televizorului sau deschizi o carte de poezie? Probabil 99,9% aleg prima variantă. Cărtărescu se întreba într-un articol mai vechi : „Puştii nu mai citesc, dar noi mai citim?” . Răspunsul a fost nu. Dar de ce nu mai citesc puştii?
Păi s-o luăm logic: când părintii puştilor respectivi sunt la serviciu 8-10 ore pe zi iar ei au acasă net, dvd-uri jocuri pe calculator şi timp nelimitat la dispoziţie câţi dintre ei vor mai avea chef să deschida o carte , nu neapărat de poezie ci orice fel de carte.
O mare parte din vină o poartă şi sistemul educaţional românesc. La orele de limba romană unde se dicteaza de fiecare data zeci de pagini de comentarii stupide şi greu de înţeles, unde daca în loc să citezi din Călinescu îţi spui umila părere eşti declarat atoateştiutor şi sfidator al autoritaţii profesorului, unde în fiecare an timp de 12 ani de zile sunt elogiaţi doar marii clasici, în afară de care nu mai există absolut nimic, iar literatura modernă în general este văzută ca literatură de mâna a cincea, unde profii n-au auzit nici măcar de existenţa „României literare” mi se părea că cel mai înţelept lucru e sa trag un pui de somn până sună clopoţelul care anunţă sfârşitul chinului. Acum nu generalizez. Ştiu că există şi alte tipuri de profesori. Dar aşa era la mine la şcoală. Ne dădeau liste interminabile de lecturi din literatura veche şi ne duceau cu forţa la sala de lectură. Pai aşa puştii nu vor fi stimulaţi în veci să citească. Eu ajunsesem să citesc numai autorii pe care îi ponegreau profesorii mei. Dacă citam din vreunul din ei la ore mi se spunea că sfidez autoritatea. Parcă eram într-o dictatură.
Ajungând din nou la întrebarea iniţială, e clar că acum poezia a ajuns un fel de artă de salon unde nu se înghesuie mai nimeni. Dar cum se face că deşi nu se mai citeşte poezie sunt o mulţime care scriu şi au pretenţia de a fi publicaţi şi elogiaţi? Nu ştiu dacă există cineva care n-a scris cel puţin o poezie în adolescenţă. Tot românul e poet, vorba proverbului. Dar nu se mai omoară mulţi cu promovarea poeziei. E un paradox la care nu am un răspuns deocamdată.
Dar, lasând la o parte motivele şi faptele care au îndepărtat de poezie publicul român, să vedem ce putem face noi pentru a reda poeziei strălucirea de altădată folosindu-ne de mijloacele tehnologiei moderne :
1. 5 minute de poezie la o televiziune naţională , de exemplu TVR1 . Câteva date succinte despre un poet şi lectura a 1-2 poezii. Sau eventual promovarea volumelor de versuri apărute în ultima vreme la marile edituri. Ştiu că asta se face pe TVR Cultural şi în revistele literare dar tocmai acestea sunt evitate cu straşnicie de marele public pe motiv că sunt mult prea „selecte” şi greu de înţeles. Deci promovarea pe un post comercial, accesibil tutoror ari fi o soluţie.
2. Lecturi publice. De exemplu în marile parcuri din Bucureşti şi alte oraşe să vină în fiecare zi 2-3 poeţi care să citească poezia generaţiei lor într-un „loc al vorbitorilor” ca în Hyde Park. Oricine poate veni să asculte şi să pună întrebări.
3. Organizarea în pieţele din centrul oraşului de video- poetici şi ateliere de poezie cu acces liber.
4. Lansările de carte se pot face în galerii de artă în acelaşi timp cu vernisajul artistului / artiştilor respectivi. Astfel publicul care a venit pentru lansarea de artă poate asista şi la lansarea de carte.
5. Puştimea ascultă muzică în permanenţă. Din câte am observat, cei care asculta rock sunt şi cei mai interesaţi de poezie. Aşa că putem merge într-un club de rock o data pe săptamînă să organizăm „Poeticile rock.ului”, poezie pe muzică rock. Fiecărui poet i se poate asocia o anumită formaţie sau anumite melodii în funcţie de starea pe care o transmite poezia şi se pot face lecturi urmate de muzica respectivă.
6. E mai greu să pui versurile poeziei postmoderniste pe muzică dar se poate încerca asta, urmată de lansarea la televizor sau pe Internet.
7. Promovarea poeziei actuale în şcoli şi organizarea de discuţii şi ateliere la licee între poeţi şi elevi dar şi între profesori şi poeţi. Trebuie să le explicăm profesorilor de română că n-au murit Alecsandri şi Eminescu dar lumea poetică s-a mai schimbat un pic şi elevii ar trebui ţinuţi la curent cu acest fapt.
8. Renunţarea la concursurile de poezie şcolare unde profesorii obligă elevii să scrie, dau premii şi tot ei colectează diplomele copiilor pentru salariile de merit. Aceste surogate de concursuri sunt total lipsite de obiectivitate.Alternativa sunt concursurile naţionale cu un juriu format din critici literari şi poeţi consacraţi care nu au nicio legătură cu onorariile profesorilor.
9. Poeţii străini actuali nu sunt aproape deloc cunoscuţi publicului român. Promovarea lor de către edituri în presa comercială, nu numai în revistele literare şi scoaterea de traduceri şi antologii de poezie străina poate oferi publicului o viziune mai amplă asupra direcţiei în care se îndreaptă poezia actuală şi o comparaţie cu poezia românească contemporană.
10. Asocierea poeziei cu o formă de artă care are mare priză la public ar fi o solutie după cum am spus şi în punctele 3, 5, 6. Organizarea unui mare festival anual de poezie şi muzică , în aer liber, cu intrarea gratuită şi lecturi publice asociate cu proiiecţii video urmate de concerte cred că ar atrage un public destul de numeros.


Acestea sunt ideile mele. Dar înainte de a le pune în aplicare, orice poet va fi conştient de faptul că poezia nu va umple niciodata un stadion cum o fac marile formaţii şi celebritatea în poezie este absolut iluzorie şi inexistentă. Lumea literară românească înca este plină de orgolii şi invidii fără sens.
Putem încerca orice pentru a atrage publicul din nou către poezie. Dar daca nimic nu va merge înseamnă că lumea îşi menţine starea pe care ne-o transmite acum în permanenţă. Şi anume aceea că nu mai are nevoie de poeţi. Multe arte şi-au atins apogeul şi apoi au dispărut. Oare asta se va întâmpla şi cu poezia? Mi-ar plăcea să aflu.

Nu stiu dar...

poate ca era mai bine sa raman
inchisa in borcanul meu si sa
nu ma las atinsa
de nicio fiinta umana
Din cauza lor
pe robotel l-a calcat masina
l-au omorat pe catelul copil
motanel are purici va iubesc pe toti
dar ma jur
ca nu voi mai fi niciodata
o jucarie si un pansament