Eyes wide open- ce-a fost în 2010

The Awakening- răsăritul peste blocurile comuniste

 "Introverted kind of mood and extroverted kind of soul" . Încerc să mă gândesc la ce-am făcut și n-am făcut în 2010.
Pot caracteriza anul ăsta prin 3 cuvinte : eyes wide open. E foarte ciudată senzația asta de trezire pe care o ai după un car de ani în care ai dormit inconștient înăuntrul tău, cu micile tale gânduri, iluzii și probleme, fără să te gândești la consecințele acțiunilor tale, problemele altora și felul în care te percep/văd alții din exterior. Ești liniștit, amorțit, calm, faci ce te taie capul, plângi mai mult când ai chef decât când te doare ceva, ești cu alte cuvinte, de o inconștientă crasă și de o naivitate incredibilă. Cu toții ne trezim din starea asta mai devreme sau mai târziu. Unii se trezesc natural, fără probleme și își continuă viața ca și până atunci numai că au ochii mai deschiși decât înainte. Alții, ca mine, se trezesc brusc, forțați sau nu de anumite împrejurări, chiar violent uneori, ca și cum ar fi aruncat cineva cu o găleată de apă rece peste ei în timp ce dormeau și se visau în țări cu ciocolată și bomboane. Și nu vă gândiți că trezirea asta te face mai deștept. Din contră, brusc sau mai puțin brusc, întâmplător sau provocat te trezești și realizezi cât de multe lucruri NU știi. Realizezi câte lucruri mai ai de făcut, de învățat, de conștientizat. Îți vezi clar toate reușitele și eșecurile, greșelile și prezumțiile de vinovăție și nevinovăție, toate tâmpeniile pe care le-ai făcut sau ai fi vrut să le faci etc. Realizezi că n-ai finalizat nimic și ca toate lucrurile pe care ți s-a părut că le-ai pus la punct așa cum trebuie, sunt pe jumătate neterminate.
Așa m-am trezit eu, de-o dată, într-o minunată zi de vară a anului 2010, între pereții verzi ai camerei mele, cu ochii la tavan, ascultând Dead Poetic și încercând să reproduc senzația pe care o avusesem ascultând aceleași piese în avion, la întoarcerea de la Amsterdam. Chiar reușisem când de-odată parcă m-a tras cineva de mâneca tricoului și m-a adus în realitate. Crack! What's that? No, the walls aren't collapsing, it's just your own mind doing that. Welcome to the real world. Și m-am trezit pur și simplu, după un somn lung de 21 de ani. Unii s-or fi trezit mai devreme, alții poate se vor trezi cu mult timp după mine. Dar uite că atunci m-am trezit eu. Într-o minunată zi de vară, in the land of nowhere.
Atunci mi-am dat seama cât de multe NU știu. E ciudat cum, în adolescență și poate ceva timp după, ai impresia că dacă îți pui minunatul tău creier la contribuție poți face orice. Absolut orice. Chiar și să ajungi în 3 zile în Galaxia 705696bhyrt46ZXC. Te simți the king of the world cum s-ar spune.Ai impresia că ești inderstructibil, nimic nu te poate învinge. O senzație interesantă pe care rareori o mai ai ca adult. Adult. Adult. Da. Te trezești și te trezești ditamai adultul și îți conștientizezi dintr-o dată toate greșelile, problemele, drepturile, îndatoririle, responsabilitățile și toate lucrurile pe care nu le-ai știut, nu le știi și pe unele dintre ele nu le vei ști niciodată pentru că vei fi prea ocupat cu organizarea civilizată a vieții de adult ca să mai apuci să le afli. Te trezești brusc într-un nou eu și o nouă viață. Evoluție? Nici vorbă. Primul pas pe un drum al evoluției. Cineva îmi spunea cu puțin timp în urmă în legătură cu drumul ăsta, că trebuie să știi foarte bine unde vrei să mergi pentru că ai nevoie de bagaje diferite pentru fiecare destinație. Vrei să ajungi la Sovata sau la Bruges? Câte șosete îți trebuie pentru Sovata și câte pentru Bruges? Cam asta e numai că îți faci bagajele la nivel mental. Aduni experiențe, și alegi încotro să mergi. Ce-am făcut eu după ce am realizat cât de multe nu știu? Mi-am ales o destinație și am trecut pe o listă câte lucruri am de aflat pentru a ajunge la destinația respectivă. Lista e al naibii de lungă și destinația?Este si ea pe-acolo dar dumnezeu știe unde o să ajung până la urmă. Sper doar să nu mă captureze teroriștii, nu-mi plac țările alea calde din Orientul Mijlociu.

Eyes wide open și viața merge mai departe. Faci tot ce poți și încerci să nu te lași prins de the flow. Încerci să-ți construiești propria concepție despre lume și chiar dacă această concepție a ta arată mai degrabă ca o biată magazie decât ca un zgârie-nori nu contează, are eticheta ta pe ea. Cari magazia asta cu tine peste tot, depozitezi lucruri, arunci ce nu îți mai trebuie tot așa până când vine o furtună serioasă și ți-o dărâmă. Apoi ce faci? Păi cum, nu știi? Construiești alta pentru că să fim serioși dacă te trezești o dată în jurul vârstei de 20 de ani sigur o să te mai trezești o dată dacă ai noroc și depășești vârsta asta. Și majoritatea o depășim din fericire. La a 2-a trezire nu vei construi tot o magazie, încerci să faci ceva mai rezistent, măcar un garaj prin care să nu plouă sau poate chiar un apartament, sau un palat cine știe. Dar de magazie nu mai ai nevoie, se presupune că ai ajuns deja la destinație și nu mai aduni ca disperatul lucruri de pe drum.
Go, go ahead.”Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin can openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance” . Sună cunoscut, nu? Și asta vei face, pentru că asta facem toți. Nu-i nimic greșit în a face asta, it's the best damn thing in the world but also the most usual. Însă nu ești obligat să urmezi un anumit pattern. Poți să depozitezi tot ce te taie capul în acea magazie. Poți să-ți aranjezi viața în așa fel încât altora să li se pară cu capul în jos însă tu să te simți ca peștele în apă. Poți face tot ce te taie capul cu o singură condiție. Ține-ți ochii larg deschiși, nu-i deranja pe alții și ai grijă la peștii piranha. Cine-s ăștia? Sunt cei care încearcă să-ți întoarcă viața înapoi cu capul în sus pentru că așa li se pare lor normal. Dar ce e normal pentru ei e anormal pentru tine și invers. Individul ăsta avea mare dreptate : ”Societatea asta și-a pierdut complet simțul comunicării. Măcar de-ar înțelege că a fi diferit nu înseamnă a fi o amenințare.”(Ken Kesey). Prin urmare întoarce-o din nou cu capul în jos și mergi înainte. Mergi înainte.

De unde am plecat? De la ce ziceam că am făcut și n-am făcut în 2010. Păi bineînțeles că n-am făcut o grămadă de lucruri dar cu chiu cu vai le voi face până la urmă și dacă nu le voi face înseamnă că dacă le făceam nu mi-ar fi folosit la nimic. Ce-am făcut? Hmmm, pai o apariție într-o antologie, prezentare la un congres de neuroscience la Amsterdam, altă prezentare la un congres național la București, o lectură de poezie, câteva scrieri și oh da... trezirea. Pardon, Trezirea.

My Christmas Tree in the middle of the night.

Și Merry X-Mas la toată lumea cât încă mai e Crăciunul + Happy New Year care o să vină.

Ce-a fost pe 14 noiembrie în club Mojo

N-am mai fost la un eveniment literar de multă vreme și n-am mai citit de multă vreme în fața unui public. Însă atmosfera din club Mojo a fost una primitoare și s-au discutat multe lucruri interesante. Pe scurt, a fost o seară faină cu o combinație bine aleasă de poezie și muzică. Dar Pozele și cronicile de pe Bocancul Literar spun mult mai multe lucruri decat as putea spune eu, prin urmare, pentru detalii și mai multe poze de la eveniment link-urile sunt :  http://www.bocancul-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreatie.aspx?id=23884 , http://www.bocancul-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreatie.aspx?id=23866 și filmarea.

The last photoshoot- Pavilionul de Băi

"The pain inside coming outside"

"Dying swans, twisted wings, beauty not needed here"

Opening the doors of closed minds.

"With a prayer in the air I will leave you there
On a note full of hope not despair"

"All the signs that I find have been underlined
Devils thrive on the drive that is fueled"

Looking for a way to escape. But nobody wanted to stop the planet.

Coming from nowhere, going insane.

Here they went to cure then, here we go to fall ill now.

"Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate."

Walking with ghosts.

"On top of the world you get nothing done" but on the bottom of the world there are plenty of things to see.

The corridor of broken walls. A lonely road to the ghosts of a bright past. The past of a great building built in 1914 and now in ruins. Who cares? Nobody.

9/11/2001

WTC(desenul meu, 2004)

Imagine din ziarul Adevărul, 12/09/2001
"With hands held high into a sky so blue/
the ocean opens up to swallow you" 

 Îmi aduc aminte perfect ziua aceea. Aveam 12 ani, eram cu ai mei la București și ne plimbam toți trei prin soarele  de septembrie. La un moment dat ne-am oprit în fața unei redacții de ziar la care lucra un bun prieten de familie. Ai mei au intrat înăuntru să-l salute iar eu am preferat să rămân afară și să privesc mașinile înghesuite în trafic. Era foarte cald. După nici 10 minute iese tata îngrijorat și îmi spune cu o voce alarmată : un avion a intrat în World Trade Center. Eu m-am uitat nedumerită la el și l-am întrebat despre ce vorbește.  Credeam că e o glumă, era imposibil să redau în minte ceea ce spunea. Fără să îmi dea explicații, m-a tras de mână înăuntru, unde toți angajații redacției erau adunați în fața unui televizor de la parter. Privirile lor erau de-a dreptul lipite de ecran, niciunul nu a întors capul să vadă cine a intrat în cameră. Și atunci am văzut că tata nu glumise. Într-adevăr, un avion intrase în turnul de nord al WTC. Apoi l-am văzut și pe al doilea. Apoi prăbușirea. Cu toții știm ce s-a  întâmplat atunci și cred că nu există nimeni care să nu-și amintească măcar una din acele imagini șocante difuzate non stop de toate televiziunile. Tot ce vedeam părea ireal, oameni plini de cenușă, siluete cu mâinile ridicate care se aruncau de la etajele superioare ale turnurilor și cele 2 simboluri ale New- York-ului prăbușindu-se ca niște castele din cărți de joc.  Mai târziu, cineva care a asistat din stradă la întregul dezastru a declarat că cel mai mult l-a impresionat nu focul, nu cantitatea imensă de fum și cenușă, nu prăbușirea, nu țipetele, ci un zgomot de-a dreptul înfiorător. Zgomotul corpurilor care se loveau de pământ după o căderea de la înălțimile amețitoare ale zgârie-norilor în flăcări.

Nu-mi venea să cred. Acele 2 clădiri identice care brăzdau cerul Manhattan-ului începuseră să mă fascineze cu mult înainte de atentatul din 11 septembrie.  Când eram mică făcusem o adevărata pasiune pentru zgârie-nori . Pe primul loc în topul clădirilor înalte care îmi plăceau cel mai mult erau  turnurile WTC urmate de turnurile Petronas din Malaysia. Mai am și acum cele 2 carți poștale cu WTC aduse de tata de la New York .

Atunci nu aveam Internet așa că imediat după atentate am început să strâng toate articolele despre tragedie din ziare, încercând să aflu mai multe despre ce, cum, de ce s-a întâmplat.  Am făcut un dosar de presă cu cele mai importante titluri pe care îl mai am și acum.

Adevărul 13/09/2001

Adevărul, 13/09/2001

E incredibil că într-o lume pe care noi o consideram civilizată s-a putut întâmpla așa ceva. WTC, Pentagon, Pensylvania, 4 avioane deturnate de o echipă de fanatici coordonată de alții și mai fanatici. Apoi războiul Americii împotriva lor.  Un război care nu s-a sfârșit încă deși au trecut 9 ani de atunci. Întotdeauna am crezut și încă mai cred că violența se opune evoluției.  Atâta timp cât suntem atacați cu violență și răspundem la atac cu violență, iar în ambele cazuri sunt distruse viețile unor oameni nevinovați nu ne putem numi civilizați. Și 11 septembrie nu este singurul exemplu de atac violent dus la extrem. Din nefericire au urmat multe altele iar drumul nostru către un nivel mai ridicat de evoluție pare teribil de anevoios .

Atentatele de la 11 septembrie sunt considerate cele mai sângeroase din istorie. Visul american a fost zguduit din temelii dar asta nu înseamnă că s-a terminat totul. Au trecut 9 pe parcursul cărora America a încercat să-și vindece rănile provocate de nebunia unor fanatici religioși. Freedom Tower, în construcție pe Ground Zero  va fi terminat în 2013, iar la parterul  său va fi deschis un muzeu în memoria celor care și-au pierdut viața în acea zi fatidică.  Dar mai mult ca sigur, americanii își vor aminti mereu imaginea  celor 2 siluete identice, care pe timpul nopții se înălțau ca 2  raze imense de lumină spre cerul întunecat din Manhattan.

From Bucharest to Amsterdam and back

And now, where? (Photo by me)

In the world I come from, I use to roll over the streets and think like the taxi driver in Scorsese's movie.I think that somebody  has to clean the scum off these streets. They look like coming from a horrid picture of  a nowhere but home place. And all these people roaming all over with their angry faces don’t make the place look any better. Nothing seems to be right. The  40 years old poets trying to impress the cool teenage girls of the boulevard reciting paper back poems, the cool guys of the city throwing around grins that make me sick, the mumbling politicians, the high heeled lies, the junk around the corners, the nasty boulevard itself. It smells like something rotten. A tall woman haunts me trying to make me swallow a pair of medicinal scissors. She’s part of it. Of  the dirty street.

Sometimes I feel like I was made to run astray because it seems I’ll never find the right street.. Sometimes I feel like I’ve got a whole world inside me and this world I’m in is damn wrong. But when I throw myself in the inside there’ll always be somebody or something here to get me out. It’s like I got caught up in between.

I don’t know why I feel like I’ve been trapped in someone else’s cocaine hallucinations. I don’t know why I feel that’s something broken there inside. I think I heard a crack in my head. There may be my self made illusion. The world inside me seems utterly fragile. I still don’t know what’s broken but I think somebody stole my superglue.

Getting out again, on the boulevard of ashtray buildings is never the same. The wind today seems to come from Placebo’s Pure morning and the noise around is a little Nirvana.
I try to get glued to the image of myself wandering around the streets of a city called Amsterdam. The first thing that comes to my mind is the smell of marijuana coming from the coffee shops near the centerfolds. That invasive, rough smell. That crush, that feeling. No I didn’t try. No need more hallucinations. I’m already full.

In the world I arrived, the narrow bridges and houses around the water seemed torn out of a fairy tale. The big windows covered by the light of the sunset had no curtains and you could see those who were living inside. Somebody said that when they move their household, the people of Amsterdam get all the things out of the house on the large windows. That’s because the stairs are too narrow and the houses too tall. That sounded nice to me. Throwing everything away on the window. Throwing away all the past in the dust of the dusk.

Amsterdam in dusk (Photo by me)

There was cold, like spring in Bucharest, even if we were at the beginning of July. A gentle wind was spreading around the rumor of the city. 20 degrees Celsius and a tiny sun, balloons in the water and houseboats. No scum, no angry faces. I was floating like a ghost besides the map. A part of me still lives there. Remember me Amsterdam.

The noise of the dirty street brought me back in a place I’ve seen a thousand times before but never like today. There’s a bag of tricks in the middle of the boulevard and a beautiful lie stays in every corner to get you. No one here will ever give a hand. I'm rolling over the streets like the taxi driver in Scorsese's movie.Nobody will clean the scum off these streets. And neither the rain. We’re living in a world where dark still matters. In a painting called Dark with still life.

I just don’t know where I’m heading. Just walk with an introverted kind of mood digging in my head. Growing older, missing pictures. But the boulevard is long and there’s much time left until midnight. There’s a long way to go without having in mind a certain destination. But there may be nice just walking even there’s so much scum and anger around. Wanna join? Just “wander and ramble the dark moonlight”. Remember me Amsterdam.

Discurs iluzoriu & fuga de lucruri inutile

Urmăresc atent caricaturile umane care trec grăbite pe Victoriei. Pe semne că este ora 4-5 PM şi au ieşit de la serviciu. Acum se îndreaptă rapid spre supermarket pentru aprovizionare şi apoi vor umple metrourile sau vor participa la infernalul trafic de suprafaţă. Eu am amorţit pe scări uitându-mă la ei şi aproape atinsesem acea stare de "Nothing can amaze my mind" când am decis să mă pun în mişcare. În cap îmi suna primul album al celor de la Dead by Sunrise pe care îl ascultasem înainte să ies din casă. Zgomot. Doar 1-2 acorduri de chitară mai interesante în rest aceeasi chestie repetitivă şi stare de "Trembles & quakes for the sake of depression". Mi se părea interesant noul side project al lui Bennington dar se pare că nu era decât recycled & damaged Linkin Park. Mi-e dor de revoluţia din Meteora şi Hybrid dar astea sunt departe. Vorba lui Mike Shinoda "What goes up has got to fall".Se pare că şi Chester este de acord. Eu n-am de gând să urmez acest dicton aşa că plec spre Romană. Mă ciocnesc de un cetăţean grăbit cu o mulţime de pungi în braţe, îmi cer mii de scuze şi îmi reiau mersul. Uneori mă simt ca o sălbăticiune scăpată în luminile oraşului. Mi-e teamă de întuneric şi de locurile unde oamenii vorbesc în şoaptă. Ooops era să mă calce o maşină. Opresc muzica. Parcă am creierul plin de acadele lipicioase. Şi verzi. Mă holbez în vitrina unei librării şi lângă mine apar o doamnă şi un copilaş. Pe semne că bebe era foarte agitat pentru că doamna îi explică pe îndelete că dacă se potoleşte, din vitrină va ieşi Alice from Wonderland împreună cu iepurele ăla mare şi alb care or să-l ducă şi pe el în ţara minunilor. Se pare că are efect pentru că bebe se linişteşte. Vrea să vină Alice. Dacă ar şti săracul că toată lumea asta de ciocolată îl minte într-un hal fără de hal. Doamne ce mult îl mai minte. Dar o să afle el. Îl compătimesc. Sincer.
În capul meu Alice este in chains iar wonderland a devenit o micuţă cutie de conserve. Unde or să ducă toate astea? La un 3D updatat? Nu. M-a dezamăgit Tim Burton.
Am mers 4 ore în ziua aceea. M-am gândit la multe. Poate prea multe. Dar unele amintiri trebuiau arse. Şi aruncate cât mai departe.
Ierţi şi pleci din viaţa lor dar se pare că nu este de ajuns. Vrei să dispari. Nu te lasă. Nu pricepi de ce pentru că ţi-ai încheiat toate conturile, ai analizat şi expus întreaga situaţie, ţi-ai asumat toată vina şi ţi-ai mărturisit păcatele mai ceva ca la spovedanie. Nu ajunge, tot vor mai mult. Numai atât? ţi se spune. Sigur mai este ceva la mijloc. Urmează o avalanşă de întrebări.Interogatoriu. Ne învârtim în cerc şi nu ajungem la nicio concluzie. Nu există concluzii în nebunie. Încerci să închizi uşa în urma ta dar vin după tine. Bat cu pumnii şi cu picioarele, ţin de colţurile hainelor tale, te prind de mâini şi încearcă să te tragă din nou înăuntru. Staţi fraţilor, ce-aţi păţit. Urlete, ţipete. Te cauţi prin buzunare după telefon, vrei să suni la salvare sau poate la spitalul de nebuni. Ţi se smulge şi telefonul din mână. Zău că au luat-o razna. O iei la fugă spre fereastra deschisă dar te trag înapoi. Nebunie curată. Se sparg obiecte. Se rup cărţi. Te trânteşti pe canapea resemnat. Poate obosesc până la urmă şi le poţi înşela vigilenţa. Acum se ceartă între ei. Urlete, ţipete. Lucruri sfărâmate.Plânsete. Se pare că au uitat de tine. Uşa a rămas întredeschisă. Îţi recuperezi telefonul spart de pe podea şi o iei la goană. Parcă te urmăreşte cineva dar ai hotărât că nu vei mai privi înapoi niciodată. Alergi drept înainte pe străzile ude. Fără ură, fără resentimente. Fără întoarcere.
Nu contează în ce metrou te urci. Ai scăpat. Dar stai puţin că sună telefonul. Tot ei sunt. Vor să te prindă. Răspunzi încercând să explici ceva dar degeaba. Oamenii ăştia sunt imuni la cuvintele care nu le convin. Vor explicaţii. Tu ai secat de tot. Nu, nu vrei să fii iertat. Nu ai putea pretinde aşa ceva, doamne fereşte. În ochii lor ai comis nişte crime abominabile demne de focurile iadului. Vrei să fii lăsat în pace. Ce naiba, nu pot să considere că ai murit pur şi simplu? Oraşul ăsta are 2 milioane de locuitori, pot găsi şi altul la care să urle.Căruia să-i ceară explicaţii.În faţa căruia să devină stropitori umane. Ce mai vor? Acte scrise, semnate ştampilate cu fiecare greşeluţă pe care ai binevoit să o faci de-a lungul celor aproape 21 de ani de existenţă? Se poate face şi asta. Nu, nu ajunge. Mai urlă ceva în telefon dar deja ţi s-a luat.Închizi.Îi adaugi la lista de numere filtrate. Ajungi acasă şi te trânteşti în pat sperând că s-a terminat. Bâzâie telefonul- 10 sms-uri. Indescifrabil. Te lasă nervii. Filtrat din nou. Bubuie messengerul de offline messages. 10 new mail messages. 20 new mail messages.100 new mail messages. Serios, ar trebui instituită o lege împotriva acestui gen de disperare. Le ştergi fără să le citeşti. Persoanele în cauză sunt adăugate în lista de ignore. Linişte câteva zile. Revii la normal şi îţi faci ca tot omul cont pe facebook. Vai de capul tău. Ai nimerit fix în bătaia puştii. Pardon, a tancului. În timp ce tu îţi vezi liniştit de viaţă, o întreagă pânză de păianjen se ţese în jurul tău. Adresele de mail ale colegilor/ prietenilor ajung în listele de messenger ale unor oameni care nu există. Sau există dar au un id fals. Pardon, mai multe id-uri false. Intri pe mail să-ţi iei cursurile şi te trezeşti cu mesaje de la cunoscuţii care au fost contactaţi de către acele id-uri care le cereau date personale sau mai puţin personale despre viaţa ta, persoana ta, identitatea ta. Mai mult, sunt avertizaţi să nu se apropie de tine pentru că ai clar probleme, eşti bolnav, tarat, condamnat, agramat. Oamenii încep să te întrebe cine te urăşte în aşa hal încât să spună asemenea lucruri despre tine. Ce nebuni domnule, ce nebuni îţi spune cineva. Pai da, ca să vezi. Cad ghiulelele pe tine. Măi să fie dar multe crime oi fi făcut la viaţa ta. Ştergi contul de pe facebook şi îţi vezi de examene. Poate se calmează această absurditate. Inutil. Nu merge să-i fraierim pe alţii? Booon, trecem din nou la tine. Lista ta de messenger ajunge să fie invadată de 10-20 add request pending pe zi , de la id-uri care mai de care mai cretine şi idioate. Ce-o mai fi şi asta fraţilor. Le dai deny, unul câte unul apoi încerci să vezi de unde vine tărăşenia. Abordezi unul din zecile de oameni refuzaţi şi întrebi cu bunăvoinţă de unde are id-ul tău. De pe imvisible, răspunde. Imvisible? Ce-o mai fi şi asta? Google search. Un site unde poţi să aflii statusul real al oricărei persoane cu cont pe yahoo. Cu alte cuvinte vezi dacă omul respectiv este available, invisible, busy sau mai ştiu eu cum. Şi orice id pe care îl verifici rămâne acolo şi oricine te poate contacta. Măi să fie. FBI in person. De aici apăruseră add-urile ca ciupercile după ploaie. Neştiute sunt căile internetului. Deja te simţi ca Alice in Wonderland. 100 de întrebări şi necunoscute, căderi dintr-un site în altul, evadare din conturi, scăpări de facebook şi întârziere la print-screen. Ciudată lumea în care ţi-a fost dat să cazi.
Gata, ţi s-a golit creierul. Jos pălăria. Oamenii ăştia au dreptate. Da. Perfectă dreptate. Şi sunt al naibii de deştepţi, nu-i aşa? Te găsesc până şi în gaură de şarpe. Nu te-ai fi gândit niciodată la una ca asta. Id-uri false, sms-uri interminabile, pânze de păianjen în toată webosfera, spargeri de parole, şantaje cu convorbiri vechi salvate în notepad şi ţinute cu grijă în arhive, print-screen ca dovadă decisivă, imvisible.ro, răzvan alina andreea roxana cătălina david alina ioana răzvan cătălina devin reali, iau formă, consistenţă şi te caută zi de zi , oră de oră prin calculatoarele, minţile, arhivele, cunoscuţilor tăi. Creierele lor ameţite de pixeli scotocesc prin webosferă, criptează bloguri, sparg parole, te agasează, te enervează, te tachinează, te bulversează. Hei, stop! Ce tâmpenie. Pierdere de timp, zău că n-are rost să-ţi baţi capul. Dar tot rămâne o veşnică şi eternă întrebare. Oamenii ăştia CHIAR n-au ce face? Vreau să vină Alice.

Iubirea e pe 14 februarie

Nu, nu este vorba despre Sfântul Valentin nici despre cine știe ce poveste kitchoasa și clișeică. Este vorba despre o carte.Despre o antologie cu poezii de dragoste aparuta la Editura Vinea în care semnează nume ale poeziei actuale, unii dintre ei încă nedebutați iar alții deja consacrați cu cateva volume de poezie în spate. Am apărut și eu în aceasta antologie, proiect inițiat de Andrei Ruse. Gasiți mai multe detalii pe www.iubirea14.net și pe www.andreiruse.ro. O inițiativă extrem de generoasă într-o lume în care generozitatea începe să dispară. Faptul ca lângă poeți consacrați au avut șansa să apară și oameni care sunt abia la început cu poezia (categorie la care mă încadrez și eu) mi se pare un lucru foarte frumos.
Până acum au fost 2 lansări, prima în Club Expirat, iar a doua în Shelter Pub. Vor mai urma si altele iar cartea va fi promovată și în liceele din București.