Stiu ca o sa radeti de mine dar...

Va rog, nu puteti sa -mi stergeti numele din blestematul ala de registru unde mi-a fost semnata condamnarea la viata? Sunt o fiinta ce nu ar fi trebuit sa existe pe aceasta planeta al carei aer ce contine aproximativ 21% oxigen nu merit sa-l respir. Sunt fiinta cea mai josnica pe care ti-o poti imagina, lipsita complet de vointa si cufundata in cea mai groaznica nimicnicie. Miile de ego-uri care cred ca imi apartin se invart haotic in jurul meu iar eu am intrat intr-un cerc vicios in care ma tarasc legata cu propriile lanturi.Ma copleseste nesiguranta, am amortit, nu mai percep existenta, iar lumea despre care credeam ca exista a ajuns in creierul meu o imagine confuza, o perceptie eronata a realitatii, o rola de film care mi se deruleaza cu o viteza prea mare in fata ochilor. Nu stiu ce inseamna "realitate" , lanturile neputintei si ale mediocritatii ma tin legata strans de zidul care se interpune intre mine si lume "is anybody out there?" , sunt aici, fiinta cea mai josnica de pe Pamant, treziti-ma, va rog, biciuiti-ma, va rog sau luati repede o guma de sters si faceti numele meu sa dispara de pe procesele verbale, poate asa vor uita toti ca a existat un copil care nu a putut sa inteleaga lumea asta si a cazut in prapastia neputintei din cauza propriei lipse de vointa.
Nu merit sa exist.
Stiu ca o sa radeti de prostia si ignoranta mea dar nu mai inteleg nimic , nu ma mai inteleg si nu mai pricep legile lumii acesteia. "sunt ca o papusa cu ochii cazuti inauntru". E. Cioran

Criza de melancolie

Urasc aceste zile cand creierul meu atinge o asemenea stare de de amorteala urmata de agitatie, cand nu pot sa scriu, nu pot sa invat, nu pot sa citesc, nu pot sa fac absolut nimic. Duc o viata parazitara si infecta, zvarcolindu-ma in mizeria unei crize de melancolie. Devin o fiinta apatica, astenica, bolnava de tot ce ma inconjoara, bolnava de oameni si de lucruri, bolnava de tristete si invaluita de lasitatea de a-mi duce viata mai departe. Urlu cu toata durerea mea, cu tot sufletul meu zbuciumat si sfasiat de deznadejde si umilinta, strig din toata mediocritatea mea, din toata suferinta pe care am indurat-o, din toate lacrimile neputintei de a exista normal si concret.
Zile in care nu imi mai pasa de nimic, nici de stiinta, nici de prostie, nici de materie, nici de antimaterie, nici de extraterestri, nici de insecte, nici de viata, nici de moarte. Traiesc ca o bacterie, ca o lipitoare pe pielea celorlalti care ma cred in stare de mari realizari, dar eu nu pot iesi din mocirla prostiei in care m-am afundat.
Afara e noapte si ceata. Se anunta inceputul unei noi crize de melancolie pe parcursul careia imi voi da seama din nou de inteligenta mea infima, de prostia mintii mele, de neputinta creierului meu, de neantul care ma cheama din departare dar sunt prea obosita pentru a ajunge la el, o sa incep sa imi pun intrebari existentiale, o sa incep sa neg existenta vietii de dincolo , o sa ating a patra dimensiune a starii de agonie si de transa, o sa gauresc peretii goi ai sufletului meu, o sa ma gandesc la oamenii care s-au sinucis dintr-o prostie, o sa plang dupa lumea pe care am parasit-o si pe care nu am inteles-o niciodata, o sa plutesc in confuzie, o sa meditez asupra neajunsului de a exista pe planeta Pamant, o sa ma prabusesc putin in nimicul absolut, o sa renunt din nou la visele mele, o sa-mi dau seama de inutilitatea propriei fiinte, o sa realizez ca viata mea nu are nici un sens si ca nici nu trebuie sa aiba vreunul, o sa-mi dau seama de imposibilitatea de a atinge culmile stiintei, o sa-mi reprosez faptul ca scriu aceste lucruri fara rost, o sa ma gandesc putin la moartea spiritului, o sa ma pierd in multimea de euri ale propriei persoane, si o sa ucid o parte din mine care se va pierde in neantul absolutului.
Nu va mai intrebati ce este nimicul. Nu va mai obositi cautandu-l.Nimicul sunt eu. Prostia sunt eu. Mediocritatea si neantul in mine si-au gasit salasul.
Iadul si-a deschis portile pentru a ma primi in chinurile infernului. Nu mai am scapare din durerea in care m-am prabusit.
Nu stiu ce blestem o fi cazut pe capul meu. Cand sunt singura vreau sa fiu cu altii si cand sunt cu altii vreau sa fiu singura. Niciodata nu imi gasesc locul nicaieri.
Imi astept moartea cu bratele deschise.

Pour Cioran, jusqu'a ma mort!

M-ai innebunit Cioran, m-ai adus in neantul tau peremptoriu. T e car dupa mine permanent, maestre : in penitenciarul educational, in cimitir, pe calea ferata, pe strazi la ora 3 dimineata, la filarmonica, la spital. Citesc "Marturisiri si anateme" in gara, stand pe sinele de tren, cu lumanarea langa mine; doi domni diplomati asteapta trenul de Craiova - Piatra Olt, niste tigani, locuitorii permanenti ai garii incearca sa insele lumea ca sa faca rost de bani pentru bilete de Bucuresti, niste caini citesc mersul trenurilor si niste vrabii zboara bete dupa muste in toate directiile. Difuzorul scoate zgomote sparte, nu se mai aud decat sunete patetice si disparate. Pana si soarele e ciumat azi, populatia contacteaza boala si intra in stare patologica de amortire si ataraxie.
Imi vine sa-mi vomit existenta ratata, am obosit de atata respirat pe planeta asta ireala, sistemul meu prefabricat de iluzii a expirat de ani de zile, nimic nu il mai poate pune pe picioare si nu mai dispun de fonduri suficiente sa-mi cumpar alt sistem de vise si iluzii.
Haide , Cioran, am lumanarea pregatita, uite, vine trenul, facem o ultima poza intinsi pe calea ferata si dupa aia ne ducem la naiba poate avem noroc si ne calca repede locomotiva.Tu adori ratatii , iar eu mi-am ratat existenta, ne completam, la naiba cu toate sistemele de iluzii, la naiba cu lumea asta, la naiba cu viata de dincolo! Pour Cioran, jusqu'a ma mort...
Dar... bineinteles ca doar o sa facem poza pe calea ferata si nu o sa asteptam sa treaca trenul peste noi din 2 motive: primo- nu vreau sa fim calcati de o un tren ruginit mai rablagit decat o rabla si secundo- curiozitatea omoara sobolanul,viata asta mizerabila ma face al naibii de curioasa deci va trebui sa-mi satisfac curiozitatea traind ca un mort viu, walking dead and dying alive, ma revolt in existenta , fac manifeste, nu vreau sa plec asa din existenta, vreau sa ma lupt cu morile de vant in pavilionul cel bantuit si pe calea ferata electrificata, in suburbiile propriei minti care a devenit o gaura neagra. Hai... sa facem poza de manifest si sa mergem apoi la cimitir sa ne vizitam amicii ratati intru viata vesnica. Pour Cioran... Jusqu'a ma mort, vezi sa nu-l uiti pe maestru pe calea ferata!

Proces verbal Dedicated

Un soare bolnav straluceste deasupra Alcatrazului mai linistit ca un mormant vechi de 347 de ani si mai trist decat copilul fantoma care s-a aparat de sagetile otravitoare ale unui groaznic reloaded banal tremurand ascuns sub biroul din lemn de brad.
Azi am asistat la inmormantarea furnicii nevinovate, strivita fara mila de talpa dura a unui adidas albastru mai vinovat decat un criminal notoriu.
Cladire ce isi implora moartea, cladire in decrepitudine a pavilionului de bai care a coplesit de admiratie doamne elegante si domni galanti in 1916, care si-a trait anii de glorie dupa 1926, care a fost protejat cu strasnicie de locuitorii oraselului Alcatraz dupa razboi in 1946 si apoi a fost lasat in paragina dupa 1996.
Tu zaci acolo in parcul parasit si napadit de buruieni implorand privirile locuitorilor nepasatori ai oraselului care au uitat de tine; gloria ta a fost absorbita de un trecut atemporal scurs in gaura neagra a timpului, timpul care pana si el a uitat de tine.
Acum te viziteaza o banda de talhari care fac tevile tale sa zangane, faianta sa se sparga si usile de lemn sa scartaie in intunericul noptii infiorator de reci.
Ai ramas un cimitir al ruginii , sobolanilor si furnicilor nevinovate strivite de o talpa prafuita de adidas ce apartine copilului fantoma care bantuie inauntrul tau si isi ineaca amarul in peretii vechi cu tencuiala jupuita de ignoranta gardienilor hilari ai Alcatrazului.
Pana si soarele bolnav te-a uitat, cimitirule, toti te-au alungat din creierele lor si trec nepasatori pe langa tine dorindu-si sa fii demolat, ucis, sa treci in nefiinta, dar copilul fantoma tot mai coboara pe scarile tale subrede si pline de praf recitand o profesiune de credinta damnata.
Furnica nevinovata a fost inmormantata in cavoul ce miroase a iod de la subsolul cimitirului ruginit, iar adidasii albastri vinovati isi croiesc drum printre resturile de caramizi, tencuiala si cioburi.
Soarele bolnav se hotaraste sa bata in ochiurile de geam spart ale cimitirului, iar copilul fantoma isi taraste adidasii albastri pe strazile pustii ale Alcatrazului trist, pana sub biroul vechi din lemn de brad de unde va auzi cum tasntesc din nou sagetile ascutite ale altui reloaded.
Happy Easter pavilionule de bai! Happy Easter ,cimitirule ruginit!

Proces verbal Adio Nevroza

Am gasit piatra funerara a nevrozei si m-am apucat sa impusc realitatile paralele , sa le dobor una cate una si sa le inmormantez in cimitirele propriei constiinte. Ma mut dintr-o realitate irationala in alta ceva mai rationala, intr-o zona mai inalta, undeva pe "culmile stiintei". Coborasem de acolo in haosul existential de la marginea prapastiei neantului suprem cand mi-am dat seama ca ma simt mult mai bine in nebunia cunoasterii cautand explicatii 90% valabile pentru lumea asta care urla intr-una dar devine grozav de ridicola pentru ca eu nu o mai aud; vad doar niste gesturi fugare si disperate ale oamenilor care se mint singuri pentru a nu se lasa coplesiti de propriile eu-ri si personalitati.
Trec dintr-o realitate in alta, dintr-o frica in alta si dintr-o lasitate in alta inchizandu-ma partial in celula intunecoasa a unui surogat de gandire rationala dupa ce clopotul de sticla care ma despartea de aceasta lume ciudata a fost aproape spart. Vreau sa vad ce e cu lumea asta, sa o studiez de acolo de sus din celula plina cu carti inainte sa cobor si sa ma revolt cu toate puterile mintii impotriva ei. Inainte de a ma revolta impotriva lumii ma revolt impotriva propriei stari de a fi. Poate pare o tampenie, poate nu e revolta dar m-am saturat sa ma ascund pe calea ferata si dupa cladiri ruinate si sa ma adancesc si mai mult in balta nevrozei irationale.
E ciudata nevroza asta, te roade pana la eviscerare dar niciodata nu te eviscereaza, te lasa complet slabit , confuz si dezorientat, aproape mort dar niciodata mort de-a binelea. Parca am cazut din avion fara parasuta, de la 10 kilometri inaltime si acum trebuie sa -mi adun creierii de pe jos.
Good bye Cioran, ramai pe margine pentru o vreme, acum am de ingropat o nevroza dar stiti voi, nevroza asta are mai multe vieti decat o pisica zburatoare care cade zilnic de la etajul patru, se intoarce iar sus, cade din nou dar nu moare niciodata. Tot asa si nevroza, recidiveaza tocmai cand nu te astepti dar sper ca am arme sa o infrunt macar partial pana dispare de tot.
I'am sapat groapa. Nu, multumesc, n-am nevoie de popa, imi ajung dracii pe care-i am in cap, sunt suficienti pentru a-i canta vesnica pomenire unei nevroze pe care, daca nu o ingrop acum risca sa devina patologica si atunci nici ca mai pot scapa de ea. Deci, good bye nevroza, sper ca groapa asta e mai confortabila decat creierul meu pe care l-ai lasat fara materie cenusie si l-ai scurtcircuitat de neuroni.

Proces verbal Mediokratos

La mijlocul listei, in purgatoriu, mai mediocru de atat nici ca se putea, in purgatoriu zac urmarind cum trec trenurile ruginite pe calea ferata veche de 100 de ani. Ma plimb pe boulevard of broken dreams printre ruinele pavilionului de bai care cersesc indurare si ma tarasc ca un vierme turmentat pe asfaltul din care ies aburii emotiilor mediocre.

I 'm living on the fringes of society,ignored and doomed but commited to the harmony of the Universe and gazing at the stars with a glamour of hope.
I just want to take the law into my own hands and kill 2 birds with one stone but they all throw myself on the mercy of the court just because the law of the jungle reigns inside my brain. Nothing can stand in for my own conceptions and I have a trace of remorse thinking about my poor human nature with a touch of concern.
I don't like getting embarked in all these small human troubles, I don't want to live in the society which is robbing Peter to pay Paul , in the society which is keeping up with the Joneses.
I'm just living my protracted misery, trying sometimes to be assertive talking about the revolution against my own state of being. "I'll join with black despair and to myself become an enemy". I don't want to be the featherbrain, the loser,the wrong human being, but I have no clue about who am I for real.
I just won't let myself simmer down solving undemanding tasks, I choose only the most harrowing and gruelling problems to solve , even if I just feel that I hit rock bottom every second.
I want to drift away from my own nature, that's easier said than done, I know and I'm stumbling every day when I have to face my own breathe and to cope with my own existance.
I just live a life in dismay in the middle of the list, mediokratos in the purgatory seeking the hell.
I'm just the woebegone child playing near the craddle of filth, withdrawn and thoughtfully, gathering the ashes blown by the wind and making awkward steps down the boulevard of broken dreams.