Wonderland In A Can: Eyes wide open- ce-a fost în 2010

The Awakening- răsăritul peste blocurile comuniste

"Introverted kind of mood and extroverted kind of soul" . Încerc să mă gândesc la ce-am făcut și n-am făcut în 2010.
Pot caracteriza anul ăsta prin 3 cuvinte : eyes wide open. E foarte ciudată senzația asta de trezire pe care o ai după un car de ani în care ai dormit inconștient înăuntrul tău, cu micile tale gânduri, iluzii și probleme, fără să te gândești la consecințele acțiunilor tale, problemele altora și felul în care te percep/văd alții din exterior. Ești liniștit, amorțit, calm, faci ce te taie capul, plângi mai mult când ai chef decât când te doare ceva, ești cu alte cuvinte, de o inconștientă crasă și de o naivitate incredibilă. Cu toții ne trezim din starea asta mai devreme sau mai târziu. Unii se trezesc natural, fără probleme și își continuă viața ca și până atunci numai că au ochii mai deschiși decât înainte. Alții, ca mine, se trezesc brusc, forțați sau nu de anumite împrejurări, chiar violent uneori, ca și cum ar fi aruncat cineva cu o găleată de apă rece peste ei în timp ce dormeau și se visau în țări cu ciocolată și bomboane. Și nu vă gândiți că trezirea asta te face mai deștept. Din contră, brusc sau mai puțin brusc, întâmplător sau provocat te trezești și realizezi cât de multe lucruri NU știi. Realizezi câte lucruri mai ai de făcut, de învățat, de conștientizat. Îți vezi clar toate reușitele și eșecurile, greșelile și prezumțiile de vinovăție și nevinovăție, toate tâmpeniile pe care le-ai făcut sau ai fi vrut să le faci etc. Realizezi că n-ai finalizat nimic și ca toate lucrurile pe care ți s-a părut că le-ai pus la punct așa cum trebuie, sunt pe jumătate neterminate.
Așa m-am trezit eu, de-o dată, într-o minunată zi de vară a anului 2010, între pereții verzi ai camerei mele, cu ochii la tavan, ascultând Dead Poetic și încercând să reproduc senzația pe care o avusesem ascultând aceleași piese în avion, la întoarcerea de la Amsterdam. Chiar reușisem când de-odată parcă m-a tras cineva de mâneca tricoului și m-a adus în realitate. Crack! What's that? No, the walls aren't collapsing, it's just your own mind doing that. Welcome to the real world. Și m-am trezit pur și simplu, după un somn lung de 21 de ani. Unii s-or fi trezit mai devreme, alții poate se vor trezi cu mult timp după mine. Dar uite că atunci m-am trezit eu. Într-o minunată zi de vară, in the land of nowhere.
Atunci mi-am dat seama cât de multe NU știu. E ciudat cum, în adolescență și poate ceva timp după, ai impresia că dacă îți pui minunatul tău creier la contribuție poți face orice. Absolut orice. Chiar și să ajungi în 3 zile în Galaxia 705696bhyrt46ZXC. Te simți the king of the world cum s-ar spune.Ai impresia că ești inderstructibil, nimic nu te poate învinge. O senzație interesantă pe care rareori o mai ai ca adult. Adult. Adult. Da. Te trezești și te trezești ditamai adultul și îți conștientizezi dintr-o dată toate greșelile, problemele, drepturile, îndatoririle, responsabilitățile și toate lucrurile pe care nu le-ai știut, nu le știi și pe unele dintre ele nu le vei ști niciodată pentru că vei fi prea ocupat cu organizarea civilizată a vieții de adult ca să mai apuci să le afli. Te trezești brusc într-un nou eu și o nouă viață. Evoluție? Nici vorbă. Primul pas pe un drum al evoluției. Cineva îmi spunea cu puțin timp în urmă în legătură cu drumul ăsta, că trebuie să știi foarte bine unde vrei să mergi pentru că ai nevoie de bagaje diferite pentru fiecare destinație. Vrei să ajungi la Sovata sau la Bruges? Câte șosete îți trebuie pentru Sovata și câte pentru Bruges? Cam asta e numai că îți faci bagajele la nivel mental. Aduni experiențe, și alegi încotro să mergi. Ce-am făcut eu după ce am realizat cât de multe nu știu? Mi-am ales o destinație și am trecut pe o listă câte lucruri am de aflat pentru a ajunge la destinația respectivă. Lista e al naibii de lungă și destinația?Este si ea pe-acolo dar dumnezeu știe unde o să ajung până la urmă. Sper doar să nu mă captureze teroriștii, nu-mi plac țările alea calde din Orientul Mijlociu.

Eyes wide open și viața merge mai departe. Faci tot ce poți și încerci să nu te lași prins de the flow. Încerci să-ți construiești propria concepție despre lume și chiar dacă această concepție a ta arată mai degrabă ca o biată magazie decât ca un zgârie-nori nu contează, are eticheta ta pe ea. Cari magazia asta cu tine peste tot, depozitezi lucruri, arunci ce nu îți mai trebuie tot așa până când vine o furtună serioasă și ți-o dărâmă. Apoi ce faci? Păi cum, nu știi? Construiești alta pentru că să fim serioși dacă te trezești o dată în jurul vârstei de 20 de ani sigur o să te mai trezești o dată dacă ai noroc și depășești vârsta asta. Și majoritatea o depășim din fericire. La a 2-a trezire nu vei construi tot o magazie, încerci să faci ceva mai rezistent, măcar un garaj prin care să nu plouă sau poate chiar un apartament, sau un palat cine știe. Dar de magazie nu mai ai nevoie, se presupune că ai ajuns deja la destinație și nu mai aduni ca disperatul lucruri de pe drum.
Go, go ahead.”Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin can openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance” . Sună cunoscut, nu? Și asta vei face, pentru că asta facem toți. Nu-i nimic greșit în a face asta, it's the best damn thing in the world but also the most usual. Însă nu ești obligat să urmezi un anumit pattern. Poți să depozitezi tot ce te taie capul în acea magazie. Poți să-ți aranjezi viața în așa fel încât altora să li se pară cu capul în jos însă tu să te simți ca peștele în apă. Poți face tot ce te taie capul cu o singură condiție. Ține-ți ochii larg deschiși, nu-i deranja pe alții și ai grijă la peștii piranha. Cine-s ăștia? Sunt cei care încearcă să-ți întoarcă viața înapoi cu capul în sus pentru că așa li se pare lor normal. Dar ce e normal pentru ei e anormal pentru tine și invers. Individul ăsta avea mare dreptate : ”Societatea asta și-a pierdut complet simțul comunicării. Măcar de-ar înțelege că a fi diferit nu înseamnă a fi o amenințare.”(Ken Kesey). Prin urmare întoarce-o din nou cu capul în jos și mergi înainte. Mergi înainte.

De unde am plecat? De la ce ziceam că am făcut și n-am făcut în 2010. Păi bineînțeles că n-am făcut o grămadă de lucruri dar cu chiu cu vai le voi face până la urmă și dacă nu le voi face înseamnă că dacă le făceam nu mi-ar fi folosit la nimic. Ce-am făcut? Hmmm, pai o apariție într-o antologie, prezentare la un congres de neuroscience la Amsterdam, altă prezentare la un congres național la București, o lectură de poezie, câteva scrieri și oh da... trezirea. Pardon, Trezirea.