Din nou pierd timpul în felul meu complet iresponsabil și delăsător, stare care mă apucă de fiecare dată după un examen. Mă uit la tavan și îmi imaginez că vine un avion și mă ia din nebunia prezentă. Vreau să plec oriunde, în orice loc fără nicio legătura cu realitatea asta mizeră și ipocrită. Vise idioate și copilărești,nu-i așa? Ei bine, lumea asta plină de adulți maturi și responsabili nu mă caracterizează. Nu pe mine care mă simt ca un copil de 5 ani pierdut într-un amalgam de oameni mari, ocupați,programați, automați, mașinalizați, eficientizați. Mă lovesc de ei peste tot în goana lor nebună către ce? Autorealizare sau autoprofit? Autodisciplinare pentru autonomie și atotputernicie de cartier, realizări mărețe și călcări în picioare, lins de pantofi și complimente slinoase, orgolii împărțite unanim ca palmele date la beție. O lume în care inocența n-are ce căuta. O lume în care din contră, inocența e lucrul cel mai de evitat, aruncat, terfelit, scos cu forța din structura de bază a oricărei persoane și tăvălit în noroi. Și eventual călcat în picioare. Ca bonus de fidelitate. O lume în care copiii se nasc adulți, copii cu o copilărie ipocrită, duplicitară care pendulează între farduri și păpuși, perversitate și mașinuțe. O lume în care copiii învață să mintă cu o seninătate teribilă pe chip, copii tehnologizați, eficientizați ca și părinții lor, genii captive, capricioase, ipocrite , interesate care ascund toate astea sub masca verde pal a inocenței ratate.
O lume pe care o urăsc. O lume în care nu mă regăsesc. O lume în care toți încearcă să mănînce felia de tort a celorlalți, ceea ce e imposibil, am mai spus-o în alt post.
Am luat-o la fugă prin soarele teribil de soare, cu raze de lumină și balonașe de săpun alergînd după mine prin Cișmigiu. Am luat-o la fugă încercând să salvez inocența și s-o recuperez din coșul de gunoi. Inocența acelei copilării magnifice și Încoronate după care plângea Cioran. Inocența la care nu pot să renunț orice ar încerca oamenii ăștia să facă din mine. Oricât ar încerca să mă atragă în lumea lor provocatoare și automată, plină de ipocrizie, orgolii și perversități eu rămân copilul care se plimba cu rolele acum 10 ani prin Cișmigiul în care alerg eu acum făcând balonașe de săpun. Întotdeauna a trebuit să-mi fabric o lume. Un sistem de vise și iluzii, o realitate paralelă. O lume departe departe de tot , o lume a minții mele care comuncă larg închis cu lumea asta a oamenilor mari și grăbiți. Cineva țipă. Cineva din mintea mea țipă. Copilul din mintea mea țipă în poeme către lumea asta care nu e a mea,nu a fost niciodată a mea și nici n-o să fie. O lume care aruncă inocența la coșul de gunoi pentru mine nu e lume, ci o matrice stupidă, un pilot automat, un cerc vicios, o avalanșă de noroi în anticamera morții.
Alerg. Nu vreau să las pe nimeni să mă prindă. Mă simt teribil de bine în mintea mea de copil de 5 ani. În mintea mea care face orice pentru a conserva inocența . În mintea mea cu pereți adiabatici. Mă joc cu omuleții din lună. Mâncăm ciocolată și facem mizerie. De-asta are luna atîtea pete. Pentru că eu și niște omuleți iresponsabili și copilăroși, împreună cu marmotele de la Milka ne facem de cap. Niște copii fac baloane de săpun. Acolo pe lună. Acolo în mintea mea cu pereți adiabatici, total disparată de lumea asta ipocrită, cu mii și mii de măști care mai de care mai înspăimăntătoare. Acolo în mintea mea de copil de 5 ani. Acolo în mintea mea unde orice e posibil și copilăria se joacă în voie. Acolo unde adulții n-au ce căuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu