Prea multă ceață, prea târziu

Dimineață anemică,lapte rece și cereale, duș cu ceață și o pată de cacao pe tricou. A foat prea tare muzica, prea mare zgomotul, prea multă frica, prea exagerată ruperea în doua a cerului plin de frig. Am o inimă de gheață crăpată, un picior în afara borcanului de sticlă, un deget afară din celulă, ochii pierduți printre gratii. Doar un pas afară și deja e prea mult. Prea multă frică, prea mult întuneric, prea mult necunoscut, prea multă zbatere. Prea multă lipsă de afecțiune,prea multe lacrimi, prea multă disperare. Prea multă astenie de primăvară. Prea mult soare, prea multă lume, prea multă mizerie, prea multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple. Prea multă minciună în spatele fețelor angelice și a halatelor albe, imaculate. Răceală și nimic mai mult. Suflete care se tăvălesc zadarnic în mocirlă. Suflete murdare care nu merită atâta soare.
Prea multă vorbărie, prea mult sînge anemic, prea multă singurătate aiurea. Prea mult aiurea, prea mult eu.
Eu urc scările. Eu urc scările și agit mâinile căutând o mână de ajutor. Dar nu e nimeni, nu va fi niciodată nimeni pe scările astea, în nelumina asta.
Mă simt al naibii de ireală, parcă m-am desprins de mine și nu mai exist. Mă mir că mai sunt vizibilă din moment ce mintea mea blocată nu poate găsi nicio dovadă care să certifice faptul că mă aflu pe podea, cu măinile alergând aberant pe o tastatură. Nu îmi aparțin, nu mă recunosc, nu îmi găsesc nicăieri nici cel mai mic grad de apartenență.
O pată de cerneală și o carte. 5 pixuri, un atlas de anatomie și un creier amorțit. 100 pagini, 7 zile, 2 lucrări. Niciun poem, o ușă trântită, eu. Halate albe, imaculate, o mască de oxigen și brațe larg deschise așteptănd să îmbrățișeze ceva, orice, pe oricine. Un roman scris pur și simplu, oricum, oricînd, oriunde. Mintea mea citită ca o carte, ca o succesiune de procese biochimice.
Un joc dea baba-oarba în ceață. Nu pot fi găsită, nu sunt de-aici, nu sunt de-aici. Mânile mele caută alte mâini de care să se sprijine. Brațele mele caută altele cu care să se ancoreze în iluzia asta de planetă, în soarele ăsta prea mult, prea mare, prea liber. Măinile mele caută mâinile care să dezlege sforile să spargă borcanul de sticlă și să rupă gratiile. Măinie mele caută și se caută,dar nu găsesc decât un perete alb imaculat care se vrea murdărit cu pete de sânge și stropi de suferință.Mâinile mele s-au săturat de izolare. Măinile mele caută alte mâini. Nu le găsesc. E prea întuneric. E prea târziu.