Dimineața asta a fost al naibii de cețoasă pentru bietul meu creier. M-am trezit la 10: 30 după un contact abrupt cu podeaua și un vis cu multe coridoare. Imediat m-a copleșit starea aia cretină de lene paralitică și comoditate care mă caracterizeaza foarte rar, dar întotdeauna după o săptămână de iad. Si nu e în niciun caz ultima. S-a decretat alarmă pentru spirite agitate până pe 19 iulie. Și între doua săptămâni din astea oxigenarea creierului se face prin letargie. Holbat la tavan, daydreaming, povestioare și o droaie de aberații alergînd ca elefanții prin cutia craniană. Azi am fost idle pe messenger și offline pentru propria persoană. Azi am fost din nou Alice in Wonderland. Alergam după niște iepuri pe hol și nu prindeam niciunul. În febra care pândește medicina nu prea am timp să-mi pun întrebăr copilărești și uneori stupide despre lume. Așa că am facut-o azi. Sincer, viața asta de adult mi se pare foarte... fadă. O să-mi săriți la jugulară probabil. Cum? Atâtea distracții și oportunități, lucruri de descoperit și făcut, cariere, relații, competiție bla bla bla. Da, ok, foarte tare oameni buni dar nimic din toate astea nu se compară cu trăirile autentice pe care le poate avea un copil. ” Copil înseamnă să ai trăirile lui Edgar Allan Poe și să le exprimi într-un limbaj de duzină”. Toată nebunia vieții adulte este egală cu 0 pe lângă candoarea perpelxă a copilăriei. Alergăm și ne răsfirăm în toate părțile, căutăm tunele și ieșiri, ne luptăm unii cu alții, ne luăm la trântă fizic și intelectual pentru idealuri de consum imediat, ce mai, ne exterminăm reciproc. ” E groaznic să trăiești într-o lume în care numai primul contează”, a spus Robert Scott cînd a ajuns la Polul Sud și a văzut steagul înfipt de Amundsen. Are al naibii de mare dreptate. Pare că totul se rezumă la lupta pentru locul 1.În orice domeniu. Ceilalți pălesc, devin uniformi, individualitatea se pierde, mâinile se amestecă, ideile mor. În fine, aberez și eu ca să nu adorm. Deși mai bine aș face-o. Dar nu înainte de a trece din nou prin obsesia de săptămâna asta. Lustmord Immersion. O puteti vedea aici http://www.youtube.com/watch?v=JdAg_bNoBGQ&feature=related . Nu-mi pot scoate din cap imaginile astea. Și nici sentimentul acut că trebuie căutat un alt mod de a fi. Oriunde dar nu aici și nu în felul ăsta. Azi m-am autoconsumat în această obsesie. Într-o stare banală și absurdă. Fără complicații și regrete . Poate doar sordide mustrări de conștiință radiind dinspre cursurile de biologie celulară. Dar se rezolvă... Azi am vrut să fiu de o letargie paralitică. Și am fost. Doar azi și e de ajuns.
2 comentarii:
intotdeauna am impresia ca imi iei vorbele din gura chiar inainte sa le rostesc,si eu ma intreb cum te poti reintoarce la modul esential de a fi.Ma lupt din rasputeri sa nu ma pierd in banal,sa nu ma inghita viata cu toate nimicurile ei,si e tare grea aceasta lupta
Partea proata e ca nu te mai poti reintoarce la origini. Dar poti pastra amprenta lor nealterata in tine. E trist sa fii un adult ingropat in cotidian, cu mii de examene de dat si in lupta cu termitele. Dar poti face altceva? Sa te revolti poate, vorba lui Camus. Sa te revolti tacit si uneori sa te opresti si sa contempli lumea din jurul tau ca si cum ai fi in afara ei. Sa o gandesti ca un copil si sa-ti pui intrebari de copil.
Trimiteți un comentariu