The last photoshoot- Pavilionul de Băi

"The pain inside coming outside"

"Dying swans, twisted wings, beauty not needed here"

Opening the doors of closed minds.

"With a prayer in the air I will leave you there
On a note full of hope not despair"

"All the signs that I find have been underlined
Devils thrive on the drive that is fueled"

Looking for a way to escape. But nobody wanted to stop the planet.

Coming from nowhere, going insane.

Here they went to cure then, here we go to fall ill now.

"Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate."

Walking with ghosts.

"On top of the world you get nothing done" but on the bottom of the world there are plenty of things to see.

The corridor of broken walls. A lonely road to the ghosts of a bright past. The past of a great building built in 1914 and now in ruins. Who cares? Nobody.

9/11/2001

WTC(desenul meu, 2004)

Imagine din ziarul Adevărul, 12/09/2001
"With hands held high into a sky so blue/
the ocean opens up to swallow you" 

 Îmi aduc aminte perfect ziua aceea. Aveam 12 ani, eram cu ai mei la București și ne plimbam toți trei prin soarele  de septembrie. La un moment dat ne-am oprit în fața unei redacții de ziar la care lucra un bun prieten de familie. Ai mei au intrat înăuntru să-l salute iar eu am preferat să rămân afară și să privesc mașinile înghesuite în trafic. Era foarte cald. După nici 10 minute iese tata îngrijorat și îmi spune cu o voce alarmată : un avion a intrat în World Trade Center. Eu m-am uitat nedumerită la el și l-am întrebat despre ce vorbește.  Credeam că e o glumă, era imposibil să redau în minte ceea ce spunea. Fără să îmi dea explicații, m-a tras de mână înăuntru, unde toți angajații redacției erau adunați în fața unui televizor de la parter. Privirile lor erau de-a dreptul lipite de ecran, niciunul nu a întors capul să vadă cine a intrat în cameră. Și atunci am văzut că tata nu glumise. Într-adevăr, un avion intrase în turnul de nord al WTC. Apoi l-am văzut și pe al doilea. Apoi prăbușirea. Cu toții știm ce s-a  întâmplat atunci și cred că nu există nimeni care să nu-și amintească măcar una din acele imagini șocante difuzate non stop de toate televiziunile. Tot ce vedeam părea ireal, oameni plini de cenușă, siluete cu mâinile ridicate care se aruncau de la etajele superioare ale turnurilor și cele 2 simboluri ale New- York-ului prăbușindu-se ca niște castele din cărți de joc.  Mai târziu, cineva care a asistat din stradă la întregul dezastru a declarat că cel mai mult l-a impresionat nu focul, nu cantitatea imensă de fum și cenușă, nu prăbușirea, nu țipetele, ci un zgomot de-a dreptul înfiorător. Zgomotul corpurilor care se loveau de pământ după o căderea de la înălțimile amețitoare ale zgârie-norilor în flăcări.

Nu-mi venea să cred. Acele 2 clădiri identice care brăzdau cerul Manhattan-ului începuseră să mă fascineze cu mult înainte de atentatul din 11 septembrie.  Când eram mică făcusem o adevărata pasiune pentru zgârie-nori . Pe primul loc în topul clădirilor înalte care îmi plăceau cel mai mult erau  turnurile WTC urmate de turnurile Petronas din Malaysia. Mai am și acum cele 2 carți poștale cu WTC aduse de tata de la New York .

Atunci nu aveam Internet așa că imediat după atentate am început să strâng toate articolele despre tragedie din ziare, încercând să aflu mai multe despre ce, cum, de ce s-a întâmplat.  Am făcut un dosar de presă cu cele mai importante titluri pe care îl mai am și acum.

Adevărul 13/09/2001

Adevărul, 13/09/2001

E incredibil că într-o lume pe care noi o consideram civilizată s-a putut întâmpla așa ceva. WTC, Pentagon, Pensylvania, 4 avioane deturnate de o echipă de fanatici coordonată de alții și mai fanatici. Apoi războiul Americii împotriva lor.  Un război care nu s-a sfârșit încă deși au trecut 9 ani de atunci. Întotdeauna am crezut și încă mai cred că violența se opune evoluției.  Atâta timp cât suntem atacați cu violență și răspundem la atac cu violență, iar în ambele cazuri sunt distruse viețile unor oameni nevinovați nu ne putem numi civilizați. Și 11 septembrie nu este singurul exemplu de atac violent dus la extrem. Din nefericire au urmat multe altele iar drumul nostru către un nivel mai ridicat de evoluție pare teribil de anevoios .

Atentatele de la 11 septembrie sunt considerate cele mai sângeroase din istorie. Visul american a fost zguduit din temelii dar asta nu înseamnă că s-a terminat totul. Au trecut 9 pe parcursul cărora America a încercat să-și vindece rănile provocate de nebunia unor fanatici religioși. Freedom Tower, în construcție pe Ground Zero  va fi terminat în 2013, iar la parterul  său va fi deschis un muzeu în memoria celor care și-au pierdut viața în acea zi fatidică.  Dar mai mult ca sigur, americanii își vor aminti mereu imaginea  celor 2 siluete identice, care pe timpul nopții se înălțau ca 2  raze imense de lumină spre cerul întunecat din Manhattan.

From Bucharest to Amsterdam and back

And now, where? (Photo by me)

In the world I come from, I use to roll over the streets and think like the taxi driver in Scorsese's movie.I think that somebody  has to clean the scum off these streets. They look like coming from a horrid picture of  a nowhere but home place. And all these people roaming all over with their angry faces don’t make the place look any better. Nothing seems to be right. The  40 years old poets trying to impress the cool teenage girls of the boulevard reciting paper back poems, the cool guys of the city throwing around grins that make me sick, the mumbling politicians, the high heeled lies, the junk around the corners, the nasty boulevard itself. It smells like something rotten. A tall woman haunts me trying to make me swallow a pair of medicinal scissors. She’s part of it. Of  the dirty street.

Sometimes I feel like I was made to run astray because it seems I’ll never find the right street.. Sometimes I feel like I’ve got a whole world inside me and this world I’m in is damn wrong. But when I throw myself in the inside there’ll always be somebody or something here to get me out. It’s like I got caught up in between.

I don’t know why I feel like I’ve been trapped in someone else’s cocaine hallucinations. I don’t know why I feel that’s something broken there inside. I think I heard a crack in my head. There may be my self made illusion. The world inside me seems utterly fragile. I still don’t know what’s broken but I think somebody stole my superglue.

Getting out again, on the boulevard of ashtray buildings is never the same. The wind today seems to come from Placebo’s Pure morning and the noise around is a little Nirvana.
I try to get glued to the image of myself wandering around the streets of a city called Amsterdam. The first thing that comes to my mind is the smell of marijuana coming from the coffee shops near the centerfolds. That invasive, rough smell. That crush, that feeling. No I didn’t try. No need more hallucinations. I’m already full.

In the world I arrived, the narrow bridges and houses around the water seemed torn out of a fairy tale. The big windows covered by the light of the sunset had no curtains and you could see those who were living inside. Somebody said that when they move their household, the people of Amsterdam get all the things out of the house on the large windows. That’s because the stairs are too narrow and the houses too tall. That sounded nice to me. Throwing everything away on the window. Throwing away all the past in the dust of the dusk.

Amsterdam in dusk (Photo by me)

There was cold, like spring in Bucharest, even if we were at the beginning of July. A gentle wind was spreading around the rumor of the city. 20 degrees Celsius and a tiny sun, balloons in the water and houseboats. No scum, no angry faces. I was floating like a ghost besides the map. A part of me still lives there. Remember me Amsterdam.

The noise of the dirty street brought me back in a place I’ve seen a thousand times before but never like today. There’s a bag of tricks in the middle of the boulevard and a beautiful lie stays in every corner to get you. No one here will ever give a hand. I'm rolling over the streets like the taxi driver in Scorsese's movie.Nobody will clean the scum off these streets. And neither the rain. We’re living in a world where dark still matters. In a painting called Dark with still life.

I just don’t know where I’m heading. Just walk with an introverted kind of mood digging in my head. Growing older, missing pictures. But the boulevard is long and there’s much time left until midnight. There’s a long way to go without having in mind a certain destination. But there may be nice just walking even there’s so much scum and anger around. Wanna join? Just “wander and ramble the dark moonlight”. Remember me Amsterdam.